”A devenit o obișnuință ca în companiile multinaționale să existe o preocupare legată de diversitate și înțelegere a diferențelor culturale. Este evident că într-un mediu expus inerent la mai multe culturi, în intern sau în relația cu exteriorul, o bună colaborare, eficiența, un mediu plăcut de lucru se leagă și de modul în care diferențele culturale sunt înțelese și bine gestionate.

Ani la rând, prin diferite intervenții, de la cursuri, seminarii, teambuilding-uri și mai ales contacte profesionale directe, marile companii au contribuit direct sau indirect la senzația că lumea e mai mică, că ne putem înțelege și lucra bine împreună indiferent că suntem din Europa de Vest, Est, China, India sau America.

După deschiderea din anii 90, începutul de secol a adus o expansiune și mai mare a globalizării, ajutat de tehnologie, climat politic și economic. Majoritatea multinaționalelor, cu câteva excepții notabile au reușit să creeze culturi organizaționale solide care au reușit să integreze, nu fără efort și inerente dificultăți, oameni din toată lumea.

Cu aproximativ 5 ani în urmă lucrurile au început să se schimbe în contextul global. Lăsând deoparte chestionarea globalizării în sine și contestarea ideilor neoliberale, discursul naționalist, extremismul au căpătat o prezență tot mai mare. În multe țări, discursul public nu mai este nuanțat când vine vorba de subiecte ce țin de etnie, religie culturi și mai mult decât atât este prezent, deloc subtil nu doar în context politic. Discursul naționalist, xenofob și-a făcut loc în societate prin rețelele sociale care au creat o platformă propice pentru coagulare și împrăștiere.

Companiile multinaționale împreună cu angajații lor nu funcționează într-o bulă ai cărei pereți sunt tapetați cu crezuri și valori și nu pot fi imune prin număr și expunere la ceea ce se întâmplă în societate. Întrebarea care se pune este dacă sunt pregătite să își protejeze culturile bazate pe incluziune și diversitate de care au atâta nevoie pentru a funcționa. Un lucru este cert. Implicit sau explicit, justificat sau nu, există reguli care au făcut ca subiectele socio-geo-politice să nu fie discutate sau abordate deschis și formal mai jos de sălile comitetelor executive. Asta nu are cum să împiedice discursul informal. Riscul care apare aici este dat de mărirea decalajului între ceea se discută formal și cea ce apare pe canalele informale.

Și ca să ajungem la firul ierbii, să presupunem că ești manager regional. Ai în echipă greci, turci, francezi, români, sârbi, croați și ruși. Lucrezi cu un centru de servicii din India și ai furnizori chinezi de echipamente implicați în proiecte de implementare cu echipa ta. În tot acest timp există ciocniri mediatizate între armata Chinei și cea a Indiei, citești în presă că Turcia amenință Grecia cu un conflict armat în Mediterană, citești de războiul informațional sau hibrid pe care Rusia îl susține regional, iar în Croația sunt comemorați eroi pe care partea sârbă îi cataloghează drept criminali de război iar oamenii vorbesc de virusul chinez și de responsabilitatea Chinei în ceea ce privește pandemia. Acum, te rog să pregătești un ”teambuilding” în care să vorbiți de puterea diversității de incluziune și valorile companiei. Cum faci asta să funcționeze?

Scenariul cu echipa regională nu este real, combină mai multe situații/echipe cu care am lucrat în ultimii ani. Ce este real, sunt evenimentele descrise. S-au întâmplat în ultima lună sau sunt în curs de desfășurare. Ce este sigur este că nu mai e suficient să vorbim de valori să ne raportăm la dimensiunile culturale ale lui Hofstede sau Erin Meyer și să ținem aceleași seminarii de ”cross-cultural”. E nevoie de alte strategii, de curaj, de onestitate și de mult mai multă informare și cunoaștere din partea celor responsabili din companii. Nu mai e loc sub preș, iar reorganizarea companiei pe noi regiuni care să evite falii conflictuale (au fost făcute deja în trecut) devine tot mai greu sau scump de făcut.”

Weekly Inspiration scris de Lucian Mihai.

#multicultural
#enablingchange

Read More

“Am primit, am auzit des această întrebare. M-a cam enervat de fiecare dată. Cum adică? Cum altfel să o iau? Impersonal? Când e vorba despre mine, o acțiune a mea, nu înțeleg cum să ‘o iau’.
Înțeleg că nu totul stă în puterea noastră. Că nu putem noi influența atât de mult pe ceilalți. Că, dacă cineva vrea să plece, va pleca, oricât de multe am fi făcut noi pentru acea persoană. Dacă cineva vrea să se poarte urât, o va face, dincolo de orice am fi făcut noi pentru acest cineva.
Am făcut foarte multe, din perspectiva mea, pentru alții, în momente grele pentru ei, iar unii au găsit de cuviință să se poarte urât, în schimb.

De ce o iau personal? Pentru că am investit în acele relații, în acele persoane. Pentru că, dincolo de bani, e vorba de timpul și energia mea, emoția mea, nu ale altcuiva, iar acestea sînt atât de personale, tocmai pentru că nu le recuperez.
Am analizat însă situațiile. Durerea a venit și cu înțelegere și repozitionare. Sigur, ceva ce a făcut o persoană spune mai mult despre ea; însă dacă am ales acea persoană, e bine să mă gândesc și ce m-a făcut să o aleg. Care au fost semnalele pe care mi le-a dat (există întotdeauna) dar pe care eu am refuzat să le văd?
Sigur, sînt și situații în care, înainte de a o lua personal, e bine să clarificăm ce a vrut să spună, să facă cealaltă persoană. Exista și riscul că noi să ne simțim atacați desi nu aceea era intenția; însă sensibilitatea noastră, care are alte cauze uneori, ne face să reacționăm inadecvat. Atunci putem clarifica lucrurile și să mergem mai departe.

Abordarea de tip zen, în care scoatem orice atac, nedreptate, în afara noastră, și le tratăm obiectiv, este una la care nu cred că ajungem până mai tărziu în aceasta viață.
Până atunci sîntem subiectivi, emoționali, avem așteptări, sensibilități mari, nevoia de dreptate, de a fi tratați just, greșim, ne cerem iertare, ne bucurăm enorm, ne supărăm la fel, ne mâniem, ne împăcăm, ne dau lacrimi de bucurie.”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#interacters
#enablingchange

Read More

”Zilele trecute am ieșit la o terasă la invitația unei prietene și pe parcursul serii am avut ocazia să stau de vorbă cu mai multă lume, atât prietene mai apropiate, cât și persoane pe care le-am cunoscut atunci. Așa cum se întâmplă în astfel de situații, am vorbit câte în lună și în stele, mai serioase sau mai frivole. La un moment dat, vorbind despre copii, una dintre persoanele de la masă ne-a povestit câte ceva despre fata ei de 9 ani și și-a exprimat nedumerirea față de unul dintre comportamentele ei și de ce anume îl manifestă. A fost unul dintre acele momente când parcă am dat filmul cu încetinitorul și mi-am pus pălăria de observator al propriilor reacții și tendințe.

Am fost foarte tentată să îi ofer o explicație, să îmi exprim opinia – sistemul 1, vorba lui Daniel Kahneman, știa deja cum stă treaba, deși eu abia o cunoscusem. Cu alte cuvinte nu știam nimic despre ea, despre fetița ei, despre contextul lor. Așa că mi-am propus să îmi exercit dreptul de a spune ”nu știu”. Ce credeți că s-a întâmplat? Exact, nimic! Am pus doar două-trei întrebări, în încercarea de a înțelege mai bine și apoi am lăsat conversația să curgă, iar seara nu a pierdut nimic din farmec prin faptul că am ales să îmi țin părerile pentru mine.

A fost un exercițiu eliberator și mi-am propus să-l fac mai des. Sigur, nu mă refer la situațiile când ni se cere opinia în privința zonelor noastre de expertiză (deși, chiar și în astfel de cazuri, nu scrie nicăieri că trebuie să avem un răspuns la toate). Am constatat însă că avem obiceiul de a ne da cu părerea oricând și oricum. Încurajați de accesibilitatea informației și de practicarea unui tip de gândire superficială, ne credem îndreptățiți să ne exprimăm pe orice temă, uitând că știm de fapt destul de puține lucruri în profunzime. Așadar, a spune ”nu știu” poate fi din când în când un exercițiu de necesară modestie.”

Weekly Inspiration scris de Alina Doica.

#interacters
#enablingchange

Read More

”Colac peste pupăză – este o expresie pe care străinii o găsesc amuzantă, mai ales când cer traducerea ei. Și pentru noi, vorbitorii nativi, este dificil să-i găsim explicația. Dar este bine de știut că unul dintre sensurile cuvântului pupăză este acela de „colac împletit”. Luând în calcul aici și contextul „colacului”, acela al pomenirii celor dispăruți, explicațiile lingviștilor și ale etnologilor se îndreaptă spre sensul negativ al acestei expresii, acela de „nenorocire peste nenorocire”. (Pentru mai multe detalii: https://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/pupaza-peste-colac)

A trece ca vodă prin lobodă – dacă vă imaginați un împărat care umblă pe holde, printre tufe de lobodă, este o imagine interesantă, dar nu este tocmai originea acestei expresii care înseamnă „a nu-și face griji”. Expresia originară din Transilvania, era la începuturi „a trece ca domnul prin robotă”, adică a trece prin munca (robotă) pe care o aveau de făcut iobagii, ca un domn – fără niciun efort; „a nu avea grijile oamenilor de rând”. Această expresie a trecut munții și a ajuns la noi, unde domnul era vodă, iar robota, printr-o confuzie fonetică, a devenit lobodă.

A nimerit orbul Brăila – este o altă expresie născută din „încurcături” fonetice. Această expresie, pe care o folosim pentru a spune că „nu există lucruri imposibile”- de vreme ce, iată, chiar un nevăzător a reușit să ajungă la Brăila (s-ar presupune că e dificil totuși de ajuns acolo) – se datorează unei românizări aproape comice. Louis Braille, inventatorul celebrului alfabet, ajunge astfel să fie, pe românește, Brăila. (Pentru mai multe detalii: https://m.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/pastila-de-limba-originea-expresiei-a-nimerit-orbul-braila-515301)”

Pentru că astăzi este Ziua Limbii Române, Simona Noapteș, colega noastră care predă limbile română și franceză, ne-a făcut o listă de câteva expresii fermecătoare, mai greu de explicat și de tradus.

Read More

“Am avut câțiva ani la rând un vis repetitiv: eram într -un castel cu foarte multe camere, în care parcă era o expoziție internațională a celor mai buni chocolatiers; treceam repede prin fiecare cameră, gustam din toate felurile de ciocolată, apoi alergam către cealaltă cameră, și tot așa. La ieșirea din castel era un pod imens, alergam către el. Nu toate ușile castelului erau deschise însă. Uneori trebuia să trag cu forță ca să le deschid. Erau alți oameni în jur, îi vedeam, interacționam puțin, apoi mergeam mai departe, singură, căutând parcă ceva.

Asemenea acestui drum prin castel, cred că mergem prin diverse încăperi în realitate, traversăm diverse capitole în viață, uneori trebuie să mergem mai departe, să deschidem alte uși, dar ne e greu, pare imposibil. Sîntem atât de lipiți, atașați de câte o persoană , de un fel de a face lucrurile, de obiceiurile noastre, că nici nu mai vedem că există o ușă prin care am putea ieși. Sau, în alte cazuri, vedem ușa, vrem să trecem în altă cameră, în altă realitate, în viața pe care ne-o dorim, dar vrem să luăm cu noi și tot bagajul din cealaltă cameră, pe toți cei din jur.

Uităm însă că unii nu vor să vină, că poate nu e pentru ei, că și ei au un vis despre altă realitate, în care noi poate că nu sîntem. Sau poate că ar fi prea greu să îi luăm cu noi, ar fi ca și cum am vrea să înotam cu cineva în spate, iar noi sîntem începători în ale înotului. Mai bine mergem să învățăm să înotam, ne perfecționăm, apoi venim după ei. Ca să trecem prin diversele camere ale palatului uriaș care e viața noastră, e bine să avem încredere în noi, să punem o doză de presiune pe noi, ca să putem deschide ușile, să luăm cu noi pe cei care vor să ne însoțească , să lăsăm în urmă, puțin câte puțin, obiceiurile care nu mai sînt adecvate, să ne salvăm pe noi întâi, apoi să venim după cei dragi, pe care îi vrem alături.

Dar să ne închipuim că vrem să forțăm pe cineva să treacă împreună cu noi prin ușile imense ale castelului, iar acel cineva se împotrivește și vrea să rămânem acolo unde se află el/ea. Ce pierdere de oportunități, câtă lipsă de curiozitate, câtă inerție și ce păcat de viața asta, să ne-o petrecem asemenea lipitorii înfiptă adânc și cu toată ființa ei într-un corp…”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#interacters
#enablingchange See less

Read More

”Când eram mică, petreceam mult timp la țară. Bunicii mei aveau ceva pământ undeva, la câmp, și o grădină destul de mare acasă. Primăvara, devreme, era timpul însămânțării. Era multă activitate atunci, multă vânzoleală. Apoi udau pământul periodic, ca să se asigure că semințele încolțesc.

Trebuia sa aibă grijă mare, să nu pună nici prea multă apă, ca să înece semințele, nici prea puțină, ca să nu ajungă la ele. Când ploua, se bucurau, îi scutea de un udat. Era ca un cadou de la cer. Dar aveau o anume disciplină în a avea grijă de ceea ce însămânțau. Apoi, aveau răbdare să crească plantele. Nu se plângeau că nu cresc suficient de repede, că nu le răspunde mai repede pământul, sămânța. Încrederea lor că vor obține rezultatul scontat era de nezdruncinat.

Sigur, creșteau și buruieni printre semințele încolțite, dar știau că asta e, le luau ca atare, le smulgeau, nu se supărau pe buruieni, pe pământ, pe cer sau mai știu eu pe cine.

Cred că noi am pierdut câteva elemente cheie: răbdarea, disciplina, încrederea, o oarecare atitudine relaxată care își avea sensul său. Acum dăm din picior, vrem totul pe repede înainte, ni se pare că ni se cuvine, ne demotivăm în doi timpi și trei mișcări și intrăm în depresii (un termen de care lumea a cam abuzat în ultimii ani).

Răbdarea are următoarele sinonime, în dex online: chin, durere, indulgență, încercare, îngăduință, nădejde, patimă, pătimire, perseverență, speranță, stăruință, suferință, tenacitate, toleranță, paciență.
Antonimele răbdarii sînt: nerăbdarea, intoleranța, neliniștea, nervozitatea, impetuozitatea.
Ar fi interesant de văzut cum ne-am evalua fiecare pe scara răbdării și a nerăbdării.

Omul modern pune semințele, metaforic vorbind, apoi le udă, o dată, de două ori, bate din picior, nemulțumit că semințele nu răspund rapid, precum vrejul de fasole din povești, apoi se agită, se enervează, cade în apatie, nemulțumire, deznădejde. Dacă nu avem răsplata imediată – clientul, șeful, colegul nu răspund repede, dacă nu vin ceilalți către noi, uităm să avem grijă de relație, să udăm semințele puse. Uităm că orice succes presupune efort, tenacitate, o doză mare de încredere în sine și în ceilalți. Uităm că așteptarea nu trebuie să fie una mioritică, ci una activă, în sensul în care, așteptând rezultatul, ne vedem de viața noastră, păstrând acea seninătate pe care o aveau bunicii. Acum numim această seninatate zen, mindfulness, yoga ne ducem la cursuri de relaxare, care să ne amintească de starea aceea pe care o vedeam la bunici, cei mai mulți dintre noi, dar parcă nu i-am dat importanța cuvenită.

După așteptare și muncă de rigoare, venea și vremea recoltei. Atunci era altă muncă. Dar vremea aceea venea, cu siguranță. Bunicii noștri culegeau ce semănaseră, semințele pe care le îngrijiseră dădeau roade.

Ce facem noi acum nu e departe de un astfel de ciclu de viață. Succesul recoltei e dat însă de răbdare, dedicare, așteptare, disciplină, și încrederea că lucrurille vor ieși bine dacă eu știu să mă gestionez pe mine corect în acest proces.

Mulțumesc pentru răbdarea de a citi! ☺️”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#enablingchange
#patience

Read More

“Nu știu alți fani cum sunt, dar eu am fost la un concert Metallica abia în 2010, adică la a treia lor prezență live în România. Pot să spun cu mâna pe inimă că a fost unul dintre cele mai bune concerte pe care le-am văzut până acum.

Trupa a avut o prestație electrizantă, plină de vibrație, conexiune cu publicul, un mix antrenant de piese, atât ”crowd pleasers”, cât și piese mai puțin gustate de publicul larg, însă care sunt parte din marca lor. Membrii trupei erau acolo pentru noi, părea că le face plăcere să interacționăm.

Mi-a plăcut și imaginea lor, vestimentația simplă, prezența energică și fără ostentație. Se vedea că erau într-o formă de zile mari și au încheiat în forță, cu ”Seek and destroy”.

M-am gândit deseori la acel concert, mai ales după ce am realizat că făceau asta de 30 de ani. Anul trecut am ratat concertul lor, eram plecată din țară, dar am înțeles de la colegi că a fost din nou un concert la înălțime. Deci iată, fac asta de 40 de ani. Trupa s-a lansat în 1981; sigur, nu au avut succesul acesta de la început. Sigur, nu toate albumele sunt egale ca valoare artistică.

În ultimii ani am văzut însă pe scenă și alte nume mari, din aceeași perioadă cu ei, care m-au dezamăgit printr-o prezență scenică obosită, blazată sau mecanică. Mi se pare remarcabil să fii în top de atâta vreme și să ai în continuare plăcerea a ceea ce faci, să fii, în acele momente care contează, 100% acolo pentru publicul tău.

Nu știu care este rețeta lor, însă cu siguranță putem să învățăm de la ei și să ne găsim propriile metode de reinventare, de redescoperire a surselor de energie, de bucurie.”

Weekly Inspiration scris de Alina Doica.

#enablingchange
#reinventyourself

Read More

”Mă doare spatele, mă dor ochii, m-am săturat de stat în casă, sunt în call-uri de dimineață sunt afirmații pe care fie le-ați spus sau probabil le-ați auzit în jurul vostru recent.

Financial Times publică săptămâna aceasta un studiu legat de lucrul de acasă care, printre altele, arată că 71% dintre respondenți raportează o creștere a indispozițiilor sau stărilor negative: dureri de cap, de spate, insomnii, oboseală, probleme cu ochii. Lucrul de acasă, experimentat pe larg de la începutul pandemiei, a avut o primire mai degrabă entuziastă atât din partea companiilor care au observat o menținere sau chiar o creștere a productivității, cît și din partea majorității angajaților care au descoperit beneficiile acestuia. Acum pare că timpul scurs ne oferă și o altă fațetă a monedei și apar tot mai multe voci care scot în evidență părțile sale negative.

Indiferent de percepții sau rezultate, cred că este devreme să tragem o concluzie finală legată de acest mod de lucru. Probabil, cel mai bun moment de a trage o linie și de a evalua va fi atunci când a lucra de acasă va deveni din nou doar o opțiune, și nu o necesitate impusă de un context pandemic. Până atunci, pentru cei care au o activitate care se pretează pentru munca de acasă, nevoia de a face funcțională această variantă rămâne o necesitate care asigură siguranță pentru individ, familie și chiar societate în ansamblu.

Și dacă e nevoie să facem munca de acasă funcțională și eficientă, întrebarea care se pune este cât de mult timp, atenție și tehnici am investit în asta? Cât am învățat conștient să lucrăm de acasă? Și când zic a învăța nu mă refer doar la ce știm că ar fi bine să facem, ci și la ce aplicăm din ce știm. Probabil că nevoia de mișcare fizică, postura, folosirea unui scaun ergonomic sunt evidente pentru mulți dintre noi. Probabil că tehnicile de respirație, de mișcare oculară, uitatul pe geam nu sunt la fel de evidente. Modul în care folosim camera monitor în conferințele video (cea în care ne vedem pe noi) și impactul ei asupra concentrării și senzației de oboseală sunt probabil și mai puțin cunoscute.

Nu întotdeauna când știm unele lucruri e ușor să le punem în practică iar în acest caz poate ajuta mult să conștientizăm care sunt baierele. Ideea de ”acasă” e asociată în mentalul nostru cu un set de comportamente, stări, activități și nevoi. ”Acasă” înseamnă relaxare, intimitate, confort. E locul în care nu folosim ”măștile sociale” necesare în ”public”. A lucra de acasă aduce cu sine nevoia de schimbare a unor comportamente îndelung asociate cu acest loc. E nevoie să adăugăm ritualuri mai potrivite cu noul context de la cum ne îmbrăcăm, cum stăm și cum ne mișcăm până la cum ne împărțim timpul de lucru cu timpul personal. E nevoie să și păstrăm unele ritualuri pentru că avem nevoie să nu pierdem senzația de ”acasă”. Parte din probleme nu este dată de lucrul de acasă în sine, ci de comportamentele asociate cu ideea de ”acasă”.

Prin urmare, mai puține dureri de spate sau oculare, mai multă energie și productivitate se obțin doar printr-un efort conștient de învățare și schimbare. Ce știm, ce e nevoie să mai cunoaștem, cu ce obiceiuri și mentalități ne luptăm sunt lucrurile care ne pot ajuta în a gestiona mai bine o schimbare deocamdată mai mult necesară decât dorită.”

Weekly Inspiration scris de Lucian Mihai.

#workfromhome
#enablingchange

Read More

”Îmi amintesc că m-a uimit și m-a amuzat când am aflat semnificația acestei prescurtări – FOMO, ”fear of missing out”. Un fenomen al zilelor noastre copleșite de multitudinea de opțiuni la orice pas, faptul că alegem ceva ne provoacă anxietatea tuturor lucrurilor pe care le excludem prin această alegere. Stau în casă vineri seara și mă îndop cu ultimul sezon al nu știu cărui serial obscur? Dacă prietenii mei sunt în cel mai cool loc din oraș, despre care n-au auzit încă nici măcar influencerii momentului? Panică.

Contextul actual a simplificat mult aceste lucruri. Cel puțin pentru o vreme nu am ieșit nicăieri; în continuare modalitățile de a socializa sunt destul de limitate și vor mai fi pentru o bună bucată. Dar cum omului nu pare să-i fie dat să trăiască fără să se frământe, au apărut alte anxietăți, alte moduri de a tânji.

Spunea cineva într-un podcast pe care l-am ascultat recent că printre altele, noua stare de fapt ne privează de întâlnirile întâmplătoare. Există o bogăție subtilă a acestor întâlniri, mai ales dacă le transformăm în prilej de taifas sau dimpotrivă, de rezolvare ad-hoc a unor daravele mărunte ce ne stăteau pe cap. Mai există și acea surpriză de a-ți fi ieșit cineva în cale, pe care te bucuri să-l vezi, ceea ce a devenit mai puțin posibil în epoca întrevederilor virtuale programate la minut.

Cred totuși că putem suplini într-o oarecare măsură acest gol mai puțin evident. Putem să-i sunăm pur și simplu pe cei cu care n-am mai vorbit de ceva vreme, fără un motiv anume, doar cu gândul de a-i întreba ce mai fac și a asculta până la capăt răspunsul. Pentru ei, va fi o surpriză la fel de plăcută ca o întâlnire întâmplătoare, într-o zi de vară.”

Weekly Inspiration scris de Alina Doica.

#enablingchange
#communication

Read More

“Coachingul ne poate ajuta cu condiția să vrem ajutor. Apoi, e important să ne alegem bine coachul. De câțiva ani au apărut coaches cum apar ciupercile după ploaie, există acest pericol al diletantismului.

Aici recunosc că sînt mai de modă veche: cred în medicul care a studiat medicina pe bune, în psihologul care a făcut studii, a dat examene, fără să dea bani pentru o diplomă, în inginerul care construiește un pod după ce a învățat mult timp cum trebuie să facă lucrurile.

Un alt aspect important este să fim dispusi să ne construim o anumită disciplină personală de care să ne ținem. Schimbările nu se întâmplă peste noapte, ele cer consecvență, răbdare. Un coach te poate ghida, ajuta să găsești calea cea mai bună pentru tine, poate să fie lângă tine când ai nevoie, dar tu trebuie să mergi pe acea cale.”

Georgeta Dendrino a răspuns câtorva întrebări despre coaching, autocunoaștere, disciplină și dezvoltare personală în general, într-un interviu acordat pentru portalresurseumane.ro. Citește-l în întregime aici: https://bit.ly/2Eote9D

Read More