Read More

Read More

Read More

Read More

 

”Dacă ați citit cărțile sau ați urmărit filmele din seria Harry Potter, cu siguranță vă amintiți de vâjthaț, sau quidditch, pentru cei care preferă varianta originală din engleză.

Vâjthațul este un fel de cricket al lumii vrăjitorești, stârnește pasiuni, naște animozități și ține spectatorii cu sufletul la gură, la fel ca orice sport care se respectă. Harry este un membru valoros al echipei Gryffindor, pentru talentul său la zbor – sportul se joacă pe mături, în orice fel de condiții atmosferice. Nu o dată el întoarce soarta meciului în favoarea echipei sale, prinzând spectaculos hoțoaica aurie – o mingiuță cu aripi, aproape imposibil de văzut și de urmărit. Iată însă că în episodul al cincilea al seriei echipa Gryffindor nu o duce prea bine. Harry și alți doi membri de bază, gemenii Weasley, au fost eliminați din echipă din cauza unor altercații cu o profesoară. În plus, este nevoie de un alt portar, după ce fostul căpitan al echipei absolvise școala. Pentru această pozție se oferă voluntar Ron, cel mai bun prieten al lui Harry și fratele gemenilor. El este deseori ținta glumelor lui Fred și George, atât în legătură cu sportul, cât și în general.

Pe teren Ron are o evoluție surprinzătoare, și nu neapărat într-un sens bun. Timorat de de șicanele adversarilor din echipa Slytherin, urmărit la fiecare meci de stadionul plin până la refuz și bombănit constant de frații săi, Ron nu pare să poată apăra aproape niciun balon. Astfel, echipa Gryffindor înregistrează câteva înfrângeri usturătoare și riscă să piardă Cupa, pe care o deținuse câțiva ani buni. Mai toată lumea se întreabă de ce Angelina Johnson, noul căpitan, insistă să îl păstreze în echipă, în ciuda acestor eșecuri și a dorinței lui Ron însuși de a demisiona. Dar Angelina are motivele ei, care se dovedesc până la urmă bine întemeiate: Ron apără fenomenal atunci când are senzația că nu se uită nimeni la el. Într-adevăr, într-un meci plin de suspans și răsturnări de situație, Ron reușește să aducă victoria și Cupa echipei, devenind eroul colegilor săi. Întâmplător sau nu, ștrengarii gemeni, cei mai asidui critici ai lui, nu fuseseră prezenți la acel meci.

Povestea lui Ron mă duce cu gândul la câteva dintre ingredientele succesului – fie el profesional sau personal. Cu siguranță ajută dacă cineva crede în noi și caută talentul (și talantul) ascuns. Fără doar și poate critica, dacă nu este constructivă și bine intenționată, ne scutură încrederea în noi. Îndrăznesc să spun că și atunci când e perfect bine intenționată și exprimată ca atare, tot ne ia ceva până să o digerăm – așa e firea umană. Însă poate ingredientul esențial este propria noastră abilitate de a depăși obstacolele din afară și temerile dinăuntru. Voi ce talent ascuns ați scoate la lumină dacă ați ști că nu vă vede nimeni?”

Weekly Inspiration scris de Alina Doica.

Read More

Read More

Read More

Read More

Read More

”Săptămâna trecută mi-am uitat geanta cu laptopul într-un autobuz. Era spre seară, mă întorceam acasă și vorbeam la telefon. Din reflex, am pus poșeta pe umăr când am coborât și abia când am ajuns în fața ușii de la intrare, vreo 10 minute mai târzu, mi-am dat seama că eram prea ușoară, îmi lipsea ceva. Am verificat repede unde avea autobuzul capătul de linie și, împreună cu soțul meu, am luat mașina înspre ultima stație, în speranța că, dacă cineva observă geanta și se hotărăște să nu o păstreze, i-o va da șoferului. Aveam șanse să găsim autobuzul cu pricina, traficul era destul de aglomerat și probabil fie încă nu ajunsese la capăt, fie încă nu plecase în cursa următoare.

Ajunși la capăt de linie, am început să întrebăm din autobuz în autobuz. Unul dintre șoferi ne-a spus care este procedura dacă cineva lasă un obiect uitat în autobuz: șoferul are obligația să îl pună în geam, în caz că îl recunoaște cineva, apoi îl predă controlorului de trafic de la capătul liniei. Un altul abia s-a abținut să râdă, în fața naivității mele: ”Cine să-l dea înapoi, doamnă?”. Dar a încercat și el să ne ajute, cu un sfat: ce este de făcut în caz că mă hotăram să depun o sesizare la Poliție. Au trecut așa câteva minute de căutare înfrigurată și, pe când ne pregăteam să o abordăm pe doamna din ghereta controlorilor, a apărut un șofer cu geanta mea în mână: ”E a dumneavoastră?” Apucase să audă povestea de la un coleg. Am încercat să îl găsesc pe cel sceptic, să îi redau încrederea că binili învinge, după cum spune o campanie celebră, dar plecase deja.

Pe drumul spre casă, cu sufletul înotând într-o mare de ușurare și recunoștință pentru generosul anonim care mă scutise de plata unei sume deloc neglijabile și de o grămadă de bătăi de cap, m-am gândit la două lucruri. Cât de mult din viața noastră, publică și privată, încapsulăm în aceste obiecte – telefon, laptop – astfel încât dispariția lor neprevăzută urcă la rang de mică tragedie! Este de înțeles, până la un punct și eu chiar am fost foarte norocoasă, așă că poate aș fi gândit diferit dacă deznodământul era altul. Dar a fost o bună ocazie să-mi amintesc că starea de bine pe termen lung nu depinde de lucruri, oricât de valoroase ar fi ele.

Am observat o zicală ce circulă pe rețelele sociale, referitoare la starea națiunii: ”nu ne mai facem bine”. Pe mine personal mă revoltă defetismul ei fățiș. Adică într-atât de lipsiți de speranță să fim? Întâmplarea mea pare să arate, în felul ei mărunt, că avem șanse să ne facem bine și că genul acesta de generalizări nu ajută pe nimeni.”

Weekly Inspiration scris de Alina Doica.

#enablingchange
#gettingbetter

Read More