Un manager îmi povestea recent despre o întâlnire de evaluare a performanței cu unul dintre membrii echipei sale. Nu fusese o întâlnire simplă, dar nu din motivele obișnuite.
La un moment dat, angajatul a susținut că realizase mai multe rapoarte decât toți ceilalți colegi. Managerul a verificat datele și i-a spus că realizase cinci, în timp ce un alt coleg ajunsese la opt.
Replica a venit imediat, fără ezitare sau ironie, nonșalantă: „Da, cinci e mai mare decât opt.”
A urmat o tăcere scurtă. Genul de pauză în care te întrebi dacă ai auzit corect. Provocat să explice, angajatul a continuat cu o serie de argumente care, cel puțin la suprafață, păreau să ducă discuția într-o zonă de rezonabil.
Elementul de blocaj nu a fost lipsa adevărului factual – suntem cu toții obișnuiți să o gestionăm cumva o minciună – ci siguranța cu care era enunțată o absurditate. Nu afirmația în sine, ci felul în care era susținută, ca și cum adevărul sau logica ar fi fost detalii negociabile.
Ce mi-a atras atenția la această poveste a fost percepția imediată că, în ultimul timp, am tot mai des această senzație de nerezonabil: întâlnirea cu argumente care debusolează nu prin complexitate, ci prin lipsa de logică minimală sau prin răsturnarea faptelor fără jenă. Suntem în plină epocă a „post-adevărului” și, atunci când am auzit prima oară termenul, mi-a luat timp nu doar să îl înțeleg, ci și să îl accept. În epoca post-adevărului, adevărul nu dispare – devine opțional.
Zona politică a fost cea care s-a folosit cel mai vizibil de această mutare, iar prin forța exemplului, amplificată de noile medii de comunicare, acest tip de discurs se insinuează treptat și în alte zone sociale, inclusiv în cele în care nu eram obișnuiți cu el, cum ar fi spațiul profesional. Cred – și resimt – că acest fenomen are un impact psihologic semnificativ, adăugând un strat suplimentar de stres într-o perioadă deja încărcată de factori destabilizatori.
Se vorbește mult despre reziliență în acest context, dar am senzația că termenul riscă să se golească de conținut dacă rămâne doar la nivel de adaptare emoțională. Un om cu un anumit eșafodaj educațional tinde să reacționeze prin surpriză și stupoare în fața lipsei de logică sau de adevăr. Poate că această mirare ne și face să ne simțim, într-un fel, inteligenți: semnalul interior că „noi vedem” ceea ce altora le scapă. Doar că, repetată, mirarea nu mai este un rafinament intelectual, ci o formă de blocaj în fața unei realități care nu mai funcționează după regulile pe care le presupuneam comune.
Recalibrarea așteptărilor cognitive nu înseamnă relativism și nici acceptarea minciunii. Nu înseamnă să validăm argumente false sau să renunțăm la criterii. Înseamnă, mai degrabă, să încetăm să mai presupunem implicit că orice interlocutor va juca după regulile minime ale adevărului și logicii. Costul social al nerezonabilului a ajuns, din păcate, foarte aproape de zero, iar asta face ca utilizarea lui să devină nu doar posibilă, ci probabilă, inclusiv în contexte în care altădată ar fi fost sancționată imediat.
Poate că una dintre formele de reziliență ale prezentului începe exact aici: în momentul în care nu ne mai blocăm sau nu ne mai simțim superiori intelectual în fața lipsei de logică, ci recunoaștem că surpriza constantă nu este o dovadă de luciditate, ci un semn că încă operăm cu așteptări greșite față de noul context.
Weekly Inspiration scris de Lucian Mihai.