Data de 27 martie 1977 a rămas în aviația civilă modernă ca o zi neagră, marcând cel mai grav accident produs vreodată în istoria ei. Două avioane de pasageri, ale companiilor Pan Am și KLM, s-au ciocnit pe pista de decolare a aeroportului Los Rodeos din Tenerife, ducând la pierderea a 583 de vieți omenești. Printre cauzele principale se numără încărcarea neobișnuită a aeroportului în acel moment, condițiile meteo nefavorabile și eroarea umană. Un singur cuvânt spus de controlorul de trafic într-un sens și interpretat de pilotul olandez în altul, a dus în acea carlingă la o serie de decizii care la rândul lor au produs dezastruoasa ciocnire.
Eu una am aflat toate aceste lucruri urmărind longevivul documentar canadian ”Dezastre în aer”, pentru care am făcut de curând o adevărată pasiune. Dincolo de latura dramatică, posibil nu pe gustul tuturor, suspansul inerent și calitatea realizării, documentarul mi-a mai atras atenția printr-un aspect. Mi se pare fascinant procesul investigativ în sine, dar interesantă este și complexitatea și varietatea factorilor care duc la acest tip de deznodământ. Poate știați, la fel cum știam și eu, deși la un nivel superficial, că este nevoie ca multe lucruri să meargă prost exact în același timp pentru ca un avion să fie în pericol real de a se prăbuși. Însă este cu totul altceva să urmărești concret amestecul uneori neverosimil de cauze tehnice, procedurale, umane, meteorologice și ghinion pur. Mai mult decât atât, dacă doar unul dintre factorii respectivi nu ar fi fost prezent, cel mai probabil în fiecare caz accidentul ar fi putut fi evitat.
Răbdarea, obiectivitatea și precizia cu care analiștii se apleacă asupra tuturor acestor aspecte este remarcabilă. În treacăt fie spus, am și vești bune pentru cei care nu au urmărit serialul până acum – nu întotdeauna evenimentele prezentate și investigate au consecințe atât de tragice. Ca în orice poveste bine spusă, există și salvări miraculoase. Însă finalul investigațiilor este mereu același – proceduri, soluții și recomandări care sporesc siguranța zborurilor. De exemplu, accidentul din Tenerife a produs modificări semnificative în frazeologia standard folosită în comunicațiile radio, în procedurile privind manevrele de decolare și în trainingul pe care îl primesc piloții.
Desigur, nu ne-am aștepta la nimic altceva, într-o industrie în care miza este atât de mare. Dar mi se pare că avem cu toții de învățat din felul în care acești specialiști din aviație își fac treaba. Preocuparea lor nu este să găsească vinovați, ci să stabilească, pe cât de exact și obiectiv posibil, cauzele evenimentului, pentru a nu se repeta situații similare pe viitor și pentru a crește siguranța pasagerilor și a echipajelor.
Mă întreb dacă, în luna predilectă a hotărârilor de început de an, nu am putea împrumuta și noi ceva din mindset-ul acestor investigatori. Suntem deseori tentați ca, atunci când în viața noastră are loc un ”dezastru în aer”, să ne concentrăm pe a stabili cine e de vină și în ce măsură. Lecția accidentelor aviatice este că evenimentul este de cele mai multe ori rezultatul unei furtuni perfecte, la care au contribuit factori multipli, de natură diversă, și că o atitudine de tipul ”hai să vedem ce învățăm din asta și cum putem fi mai buni pe viitor” ajută mult mai mult decât ”hai să stabilim cine e de vină”. În definitiv, doar așa putem să facem un act necesar, care este și o dovadă de maturitate, până la urmă: atunci când ceva a mers prost să analizăm la rece, fără patimă și fără (auto)învinovățiri inutile, contribuția noastră la toată situația – unde am greșit, de ce și ce putem face diferit pe viitor.
Weekly Inspiration scris de Alina Doica.