Mergeau ținându-se de mână, îmbrăcate la patru ace și absorbite de discuția lor, cum numai două fete de 5-7 ani pot fi. Se plimbau agale, oprindu-se din când în când în fața câte unei vitrine de pe Calea Dorobanți, aproape pustie la acel ceas de sâmbătă leneșă și călduroasă, ca să-și arate una alteia ceva, și continuau să șopocăiască, de parcă ar fi fost singurele ființe vii într-un altfel de palat al Frumoasei Adormite.
Instinctiv, m-am uitat în jur să le reperez adulții aparținători, însă pe o rază de cel puțin cincizeci de metri nu era nimeni, cu atât mai puțin cineva care să fi părut să aibă vreo legătură cu ele, prin vestimentație sau orice altceva. Mister total, mi-am spus, și mi-am continuat propria plimbare, împreună cu sora mea. Curiozitatea ne-a împins însă spre niște speculații destul de fanteziste despre cele două fetițe descinse de la o petrecere neștiută – una dintre teoriile vehiculate, de exemplu, a fost că au aterizat dintr-o altă dimensiune temporală și doar noi două le puteam vedea.
Dincolo de misterul în care era învăluită scena la care tocmai asistasem, ea m-a dus cu gândul la prietenie și la vârstele ei, și mi s-a făcut dor de prietenii din copilărie. Există oameni care au norocul să lege o prietenie la o vârstă fragedă, iar aceasta să dureze o viață întreagă. Mi se pare mare lucru, să ai ca adult alături de tine pe cineva care își amintește de copilul care ai fost odinioară și de toate straturile de viață ce s-au așternut peste el. În cazul meu, această persoană e chiar colega mea de plimbare din acea sâmbătă, cu care pot bate câmpii ore în șir fără să ne plictisim (îi batem cu grație, sper eu). Desigur, când eram mică, statutul ei de soră mai mare și astru strălucitor pe cerul vieții mele mă împiedica însă să o văd ca pe o prietenă propriu-zisă, asta a venit mai târziu.
Îmi pare acum că, pe lângă sora mea, pe-atunci am avut parte de cei mai potriviți tovarăși de joacă, explorare și sporovăială. Mihaela, prietena de la grădiniță cu care am elucidat la un moment dat misterul berzei (spre oroarea noastră nedisimulată). Cristina, nepoata vecinei de peste drum, cu care mă jucam o vară întreagă ”în șopru” (un fel de hambar plin ochi cu toate cele). Ionuț, colegul de bancă năzdrăvan din generală, care m-a învățat să fiu punctuală și mi-a suportat cu stoicism toate poveștile despre ce mai citeam. Sunt oameni pe care nu i-am mai văzut de ani de zile, pentru că viața ne-a dus pe cărări diferite, așa cum o face de atâtea ori, dar ei sunt prezenți în mintea mea. Sunt prezenți în sufletul meu, pentru că sunt o parte din cine am fost și cine am devenit, și pentru asta aș vrea să le mulțumesc.
Vouă de ce prieten din copilărie vă e dor?
Weekly Inspiration scris de Alina Doica.