Am citit demult o carte a lui Eric-Emmanuel Schmitt intitulată ‘Pe când eram o operă de artă’. Dacă nu ați citit-o, vă recomand să o căutați. Este despre promisiunea pe care un artist excentric o face unui tânăr aflat în pragul sinuciderii, aceea de a-l ajuta să devină admirat de toți. Tânărul disperat acceptă să înceapă un demers de căutare a unei existențe speciale, în văzul lumii, un demers în care el este pasiv, obiectualizat, iar artistul, demon și înger în același timp, este cel care lucrează la această refacere, re-creare a individului, promițându-i că îl va face o operă de artă. Până la urmă, cel care nu mai vedea un scop în viață pare să nu aibă nimic de pierdut. Nimic, în afara de propria libertate.
Adam Bis, căci așa îl cheamă, este eroul ce acceptă să se lase în mâinile artistului demon îmbrăcat în haine de înger. El devine mai celebru decât Gioconda și se bucură de celebritate pentru o vreme.
Se revoltă însă în momentul în care ajunge să se simtă privat de dreptul la conștiință. Atunci începe un demers de recâștigare a libertății pierdute.
Este o carte ce poate polariza, e drept. Este intensă, ciudată, apăsătoare, memorabilă, în felul său.
Pe mine m-a intrigat, nu am uitat-o. Am rămas, printre altele, cu metafora creării propriei persoane și a propriei vieți ca pe o operă de artă. Poate pentru că este o preocupare majoră a mea, aceasta a construirii unei vieți bune, sau poate și pentru că, în demersurile mele de coaching, susțin oamenii în a-și construi o viață în care, dincolo de obiective, strategii, VUCA, planificări, să le fie bine, să se simtă proprii căpitani. Dacă viața ar fi un vas de croazieră, ei ar fi căpitanii vasului; vor veni mulți oameni, unii vor rămâne, alții se vor da jos în primul port sau al doilea, vor urca alții. Important este să ne construim viața cum dorim. Aceasta însă presupune efort și timp.
Presupune să renunțăm la așteptarea că lumea din jurul nostru se va schimba și să începem să schimbăm felul în care noi vedem lucrurile, felul în care noi reacționăm la ce se întâmplă în jur.
Să ne construim viața ca pe o operă de artă presupune să învățăm, să ne dezvățăm, să reînvățăm, după cum ne îndemna Alvin Tofler; să ne mobilăm mintea așa cum am mobila un salon de artă, o bibliotecă impresionantă, o mediatecă, o agoră unde își dau întâlnire minți luminate. Înseamnă să avem standarde înalte față de noi înșine și, în același timp, să fim înțelegători față de ceilalți. Înseamnă să ne propunem să creăm ceva pe termen lung, dar să avem și flexibilitatea de a ne reorienta, a schimba calea, mijloacele, dacă ceea ce ne doream inițial nu mai este de actualitate pentru noi.
Nu în ultimul rând, aș urma și sfatul lui Seneca: să devenim prieteni cu noi înșine, astfel încât fericirea noastră să depindă de noi, nu de ceva sau cineva din exterior.
Ce ar însemna pentru tine o viață asemenea unei opere de artă?
Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.