Îmi amintesc de senzația pe care am avut-o pe aeroport, revenind în țară după prima excursie în Anglia, acum niște ani buni. M-a frapat goliciunea oarecum dezolantă a pereților: câteva reclame timide și previzibile, două-trei anunțuri seci care atenționau despre ceva sau interziceau altceva, și cam atât. Nu o observasem înainte, deși nu era prima călătorie în străinătate. În mod curios, se vede treaba că în doar câteva zile mă obișnuisem că autoritățile sau diverse alte instituții din serviciul public să poarte un dialog mai bogat cu cetățenii. Marea Britanie nu este un caz singular, cel puțin nu în Europa, este însă poate mai bine cunoscută din acest punct de vedere, cel puțin pentru acele ”look left”, ”look right” de la toate trecerile de pietoni. Și desigur, pentru celebrul ”mind the gap”.
Acest ”mind the gap” este definitoriu pentru atitudinea pe care societatea britanică o are față de cetățenii ei: plină de solicitudine, utilitară, și posibil la fel de băgată în seamă ca o mătușă mai de modă veche, binevoitoare, dar poate o idee cam pisăloagă. Spectrul de anunțuri este deosebit de ofertant: de la grijuliile îndemnuri de a avea apă la purtător pe vreme de caniculă (adică oricât de la 21 de grade în sus), la doamna cu voce monotonă care anunță în orice lift, la orice etaj, închiderea și deschiderea ușilor, și până la savuroasele anunțuri ale Transport for London, scrise cu marker-ul pe tablele anume montate din stațiile de metrou (de exemplu: ”călătorii prinși fără un titlu de călătorie valid vor primi un spoiler despre finalul ultimului film Star Wars”), în spațiul public britanic se comunică de zor, pe teme și tonuri diverse.
O societate ca a noastră este din acest punct de vedere la polul opus. Până bine de curând harta ieșirilor de la metrou era un sistem închis, adresat doar inițiaților – știai pe unde trebuie să ieși doar dacă știai. Tot în sistemul de transport, indiferent de oraș, despre mesaje vocale nici nu poate fi vorba, în afara celor clasice ale CFR-ului. Iar peste tot în instituțiile publice întâlnim aceleași anunțuri sumare și impersonale, cărora le atribuim automat un ton dojenitor și posac, sau, în cel mai bun caz, indiferent.
Trecând de la cadrul macro la cel micro, lansez o întrebare: ne influențează oare aceste atitudini societale felul în care ne raportăm la comunicare la nivel individual? Ne formează ele niște așteptări despre cum se comunică cu noi, cu bune și cu rele? Au aceste așteptări la rândul lor un impact asupra felului în care inițiem dialogul, răspundem pe parcurs sau anticipăm rezultatele lui? Înclin să cred că da, ne influențează, în moduri mai subtile sau mai fățișe. De aceea cred că este cu atât mai important să fim, cum se spune, schimbarea pe care o vedem în jur – să fim flexibili în modul în care noi înșine comunicăm și să fim atenți la tonul, registrul, frecvența și consistența comunicării, pentru a numi doar câteva elemente care sunt pe deplin în controlul nostru.
Weekly Inspiration scris de la Alina Doica.