Am fost recent la un curs de leadership ce a durat trei zile. Am început joi seara și am terminat duminică, la prânz. Am fost vreo douăzeci de oameni din România, Australia, Italia, Moldova. Toți erau oameni cu responsabilități mari, parte din echipe de top management din companii mai mari sau mai mici.
Toți acești oameni au dedicat acest timp ca să discute despre valori, decizii, etică, cunoaștere de sine, încredere, gândire critică și multe altele. Am plecat de acolo cu multe întrebări, cu multe perspective, nu cu răspunsuri neapărat.
Mă gândeam la aceste aspecte recent, când cineva îmi spunea că oamenii acum doresc cursuri scurte, de 2-3 ore maximum, cu tipare imediat aplicabile, că este timpul maxim în care pot fi atenți, altfel se plictisesc.
Sigur, nici nu mai e nevoie să participe cineva la vreun curs, putem lua totul de pe net, aflăm de acolo câte în lună și în stele. Dar între a ști și a face ceva cu ce știm este o distanță enormă. Apoi, cum distingem între informația corectă și opinie? Cum distingem între cunoaștere, episteme, și părerea cuiva? În epoca post-adevărului, în care căutarea adevărului, a realității cu majuscule nu mai reprezintă un scop, în care mulți consideră că adevărul lor este deasupra oricărui altuia, ca și cum ar exista mai multe adevăruri, mi se pare cu atât mai util să ne îngăduim să petrecem timp în dezbateri, în incertitudini, în învățare, dezvățare, reînvățare.
Foarte mulți oameni se consideră suficient de educați. Puțini sunt cei care cred că mai au de învățat ceva. Pe unii îi obosește să citească. Cumva, au ceva amintiri rele din școală și nu le-au depășit. Dar, poveștile, descrierile din cărți au și ele rolul lor; acela de a dezvolta vocabularul, imaginația, lumea interioară a unei persoane. Poate că unii nu au avut plăcerea descoperirii lumii prin cărți, deci este greu să stea în conversații exploratorii. În schimb, alegem clișeele mentale, tiparele primite de-a gata. Pare mai ușor să luăm ce au gândit alții și să ne însușim fără a pune sub semn de întrebare. Dar educația înseamnă gândire critică. Înseamnă să știi ce a fost, ce este, ce ar putea fi, să înțelegi că ești parte a unei povești, a unei istorii.
Eu propun să ne îngăduim timpul necesar pentru a sta în discuții despre idei, despre principii, despre decizii mai complexe. Spunea F. Scott Fitzgerald că “testul unei inteligențe de prim rang este capacitatea de a avea în minte simultan două idei opuse și de a-și păstra capacitatea de a funcționa.”
Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.