Mai știți cum citeam câte un roman de aventuri, trântiți în cine știe ce fotoliu desfundat sau la umbra mărului din curtea bunicilor? Sorbeam pe nerăsuflate peripețiile cowboy-lor, ale piraților sau ale mușchetarilor, sau dimpotrivă, lâncezeam cu câte o lectură obligatorie în brațe, încercând să facem să treacă mai repede nesfârșita zi de vară, în lipsa tovarășilor de joacă. Mai ales la cărțile astea din urmă, săream peste pasajele descriptive și căutam dialogul, unde de obicei se mai întâmpla câte ceva. Aveam, cum s-ar spune, flerul narațiunii.
Mulți ani mai târziu, unii dintre noi au realizat, mai mult sau mai puțin siliți de împrejurări, că trebuie să intre și ei în rolul de povestitor – fie acasă, descoperind că poveștile favorite ale copiilor sunt cele inventate pe loc, fie la birou, unde au constatat că ”storytelling-ul” este una din modalitățile cheie de a convinge și de a face o impresie memorabilă. Și, mai ales la birou, brusc conștienți de faptul că sunt pe scenă, i-a luat panica. Și un pic de stânjeneală. Vă sună cunoscut? Dacă răspunsul este da, posibil să urmeze și întrebarea: ”Și ce-i de făcut?” Din multitudinea de idei, prezentări, resurse pe această temă, am să mă opresc la trei lucruri simple, care sper să fie de folos:
Paradigmele de tipul ”unii sunt povestitori înnăscuți” nu ne ajută cu nimic. Așa este, unii au mai mult talent decât alții, însă cu toții avem povești surprinzătoare, amuzante sau emoționante, pe care le putem pune în valoare, cu puțin exercițiu. Ca să parafrazez deviza lui Ratatouille, ”oricine poate să gătească”, oricine poate să povestească, de la binișor în sus.
Să căutăm dialogul, așa cum făceam când eram mici, și să inserăm fragmente scurte din el în poveștile noastre. Este uimitor câtă prospețime și savoare pot să aducă două-trei replici unei situații care, descrisă, ar suna banal. Conversațiile din jur sunt o sursă inepuizabilă în acest sens, trebuie doar să ne deschidem urechile.
Să ne obișnuim să folosim imagini atunci când vorbim. Tot de pe vremea romanelor de aventuri, mai știți că ne plăceau mai mult cărțile ”cu poze”? Asta nu e întâmplător. Dacă memoria sau atenția publicului ar fi spațiul de stocare al unui hard disk, o analogie reușită sau un exemplu ar ocupa, la fel ca o fotografie cu rezoluție bună, câțiva mega. Iar analogiile ne sunt foarte la îndemînă – le găsim în situații cotidiene, sporturi, profesii sau obiecte din jurul nostru.
Așadar, spațiul de manevră și exercițiu este larg. Ce ne mai trebuie este doar puțin curaj și dorință de joacă. Am încălecat pe-o șa și v-am spus (ne)povestea așa. Acum e rândul vostru.
Weekly Inspiration scris de Alina Doica.