„Dacă ai ști cât mă bucur că ai ieșit din tiparul familial! Că ai trecut peste copilăria grea pe care ai avut-o și ți-ai construit drumul tău!”
Așa mi-a spus mama înainte de ziua mea. Știa că aveam să plec departe și că aveam să vorbim mai puțin în următoarele câteva zile, așa că mi-a făcut niște urări înainte.
Așa e, avusesem o copilărie peste care trecusem cu greu. Un mediu complicat, cu certuri multe, cu agresivități verbale în jur, susținute de diverse adicții. Noroc că îmi tot spuneau acasă că aveam să reușesc doar prin educație. Am văzut această educație ca pe colacul meu de salvare. Cărțile, studiul aveau să îmi dea spațiul mental, uneori și fizic, când eram la bibliotecă, de care aveam atât de multă nevoie ca să respir liber, să îmi imaginez lumi mai bune, să mă izolez, imaginar, de un prezent care mă strivea.
Imaginația, pe care unii o numeau atunci drept „ciudățenie”, m-a ajutat să visez. Într-o vreme în care nu plecau oamenii din țară, eu îmi imaginam că voi ajunge la Paris, că voi vorbi franceza, că voi fi profesoară, voi fi sofisticată și voi folosi parfumuri franțuzești.
Îmi închipuiam și că aș avea o florărie, o parfumerie, o librărie, un liceu privat, că aveam să întâlnesc marea iubire pe care o cunoscusem doar în cărți. Nu s-au întâmplat toate așa cum îmi închipuiam, desigur. Dar toate acestea mi-au dat mie aripi, mi-au dat oxigenul fără de care nu aș mai fi reflectat acum.
(…)
Iată o perspectivă interesantă asupra tiparelor impuse de familie sau trecut și felul în care acestea ne afectează în prezent, într-un articol nou, scris de Georgeta Dendrino pentru Forbes Romania.