„Ce, ți-au murit lăudătorii?” Posibil că ați auzit expresia asta cel puțin o dată în istoria voastră personală, dacă nu cumva faceți parte din generațiile mai tinere. ‘Pe vremea mea’ era folosit pe scară largă pentru a taxa, cu umor ce-i drept, lauda de sine.
Lăudăroșenia este un comportament indezirabil, cel puțin în spațiul nostru cultural. Nu doar cuvântul în sine are o conotație peiorativă, avem chiar și proverbul care o spune pe șleau – „lauda de sine nu miroase a bine”. Dacă analizăm puțin, valoarea promovată este de fapt cea a modestiei. Dar modestia este o virtute, în fond, așa că până aici nimic reprobabil, nu-i așa?
Mă gândesc uneori din polul opus: care este prețul pe termen lung al acestor vorbe, bine intenționate, dar plantate în noi cam la întâmplare și fără prea mare atenție la puterea lor formatoare? Ele ne-au învățat că modestia este importantă – și este – dar oare nu au format și un oarecare handicap? Am un exemplu recent, despre care intuiesc că ilustrează destul de precis (on point, accurately) o mentalitate, de multe ori inconștientă, a modestiei cu orice preț.
Un prieten îmi povestea despre contextul său profesional, mai tulbure în acest moment, și fără șanse mari să se limpezească în curând. L-am întrebat dacă s-a gândit să schimbe organizația. ”Da, m-am gândit, dar nu știu ce aș putea să fac în altă parte, eu nu sunt un expert, nu știu dacă m-ar vrea cineva. Sunt un prof de sport care a lucrat la un retailer timp de aproape 20 de ani.” Întâmplător, știam câte ceva despre parcursul lui, așa că l-am întrebat: ”Prin câte departamente ai trecut în acești 20 de ani?” ”Nu mai știu, multe. Nu chiar toate, dar aproape.” ”Și-atunci, ți-ai pus vreodată problema că în timpul ăsta tu de fapt ai acumulat o înțelegere foarte solidă a business-ului pe care probabil puțini o au?” Mi-am dat seama după expresia lui surprinsă că nu. Mai mult decât atât, nici măcar nu-i trecuse prin minte că asta ar putea fi ceva de valoare, că ar putea să conteze. Din categoria ”n-am făcut eu mare lucru”.
Sunt greu de recunoscut aceste modele mentale, în principal pentru că le-am preluat inconștient. Aș spune și că ele nu sunt în mod absolut corecte sau greșite. Pot fi însă mai adecvate sau mai puțin adecvate în raport cu ce ne dorim să realizăm, ce fel de oameni vrem să fim și, de ce nu, cu potențialul nostru. Câte un moment din acesta de surpriză le poate dezvălui, și-atunci merită să ne oprim puțin și să reflectăm: de ce cred asta? Mă ajută? Cum altfel aș mai putea privi lucrurile? Și-apoi să decid în consecință. În cazul specific de la care am pornit, să aleg dacă este potrivit să fiu modest sau totuși mi-ar prinde bine vreo doi lăudători pe la fereastră, chiar dacă unul dintre ei sunt eu.
Weekly Inspiration scris de Alina Doica.