Uite, stai aici, pe scaun! Vrei apă? Ai nevoie de ceva? Ah, și vorbește mai încet, că nu ești la tine acasă!, spunea o doamnă, la un salon, mamei sale, pe care o adusese pentru o rutină de înfrumusețare. Mama arăta bine, energică, cu o vitalitate admirabilă.
„I-am spus să aibă grijă să arate bine mereu, mă enervează că e neglijentă când stă acasă!”, continua aceeași doamnă către cea care îi aranja părul mamei și care încerca să detensioneze situația, spunând că toți mai suntem neglijenți cu noi acasă, că e spațiul unde ne permitem.
Oare care este momentul în care ajungem să îi tratăm pe părinți ca pe copii neștiutori, fără vreo experiență? Uneori nu doar pe părinți, ci și pe colegi mai în vârstă decât noi îi tratăm ca și cum le-ar lipsi niște neuroni.
Când, în ce moment, se produce această schimbare și ajungem să ne erijăm în cei care știm mai multe decât ceilalți, super-protectori, deținători ai înțelepciunii?
Poate că celălalt are nevoie de puțină atenție; poate că singurătatea, după o anumită vârstă, ne face să vorbim mai mult atunci când prindem pe cineva prin jur. Poate că unii rămân blocați într-un punct de vedere (dar nu avem toți acest risc, nu ni se întâmplă uneori?) sau povestesc aceleași întâmplări pe care le-au mai spus.
Să nu uităm însă că avem, mulți dintre noi, șanse să ajungem la vârste mai înaintate.
Propun, ca experiment, să ne uităm la oamenii mai în vârstă ca și cum ne-am uita la viitor prin gaura cheii și am vedea posibile scenarii ale propriei ființe: uneori uităm, repetăm povești, alteori suntem cicălitori sau ne plângem că ne dor articulațiile, amânăm să ne vopsim părul sau pur și simplu vrem să nu o mai facem, viața nu mai este despre astfel de demersuri. Poate că un astfel de exercițiu ne-ar ajuta să ne poziționăm diferit față de ceilalți: mai uman, mai înțelegător, mai blând, mai egal, mai atent, mai delicat, ca să nu spun cuvinte mai mari, precum cu compasiune, respect, iubire?
Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.