„Să ningă, dom’le la munte, acolo e frumos, nu în București.”
„Ok, am înțeles, o zi-două, dar să se mai și oprească!”
„Daaaa, ce să-ți spun, este feeric până trebuie să deszăpezești mașina…”
Iată câteva frânturi de conversație pe tema predilectă a acestor zile. Nimic special, am putea spune. Dacă am pune sub lupa gândirii critice afirmațiile acestea sau altele asemănătoare, am realiza că sunt destul de absurde. Nu controlăm vremea, nu este un fenomen la cheremul nevoilor traiului nostru urban, confortabil și privilegiat, din multe puncte de vedere.
Îmi dau seama că probabil voi părea prețioasă. Desigur, nu fiecare interacțiune trebuie să fie un izvor de înțelepciune. Există o anumită plăcere sau ușurare în a vorbi despre banalități, în a ventila opinii mărunte despre care știm că nu vor schimba fața lumii. Un anumit confort în a ne rezuma la subiecte superficiale în conversațiile de complezență pe care le avem zi de zi, mai ales cu cei pe care nu îi cunoaștem prea bine.
Mă întreb însă dacă nu cumva abuzăm de subiectele acestea, perfecte pentru un schimb de replici în lift până la etajul unde avem biroul sau cât așteptăm să se termine petrecerea colegei de bancă a celui mic. „Viața e în altă parte” era titlul unui roman al scriitorului ceh Milan Kundera. Oare nu cumva le folosim și ca un fel de scut care ne protejează viața interioară, care este în altă parte?
De ce nu trecem dincolo de „small talk”, de ce se întâmplă relativ rar să abordăm teme mai ofertante, sau să ducem un subiect într-o direcție mai profundă, diferită de cărările bătătorite deja? Cred că nu prea mai știm cum, pentru că am pierdut obiceiul, la nivel generațional. Generațiile trecute cultivau arta conversației și puneau preț pe cultura generală, care era o sursă inepuizabilă de subiecte. Este adevărat, asta s-a întâmplat și pentru că stilul de viață era altul, timpul ca experiență subiectivă trecea altfel, felul în care oamenii defineau o viață bună era diferit. Stilul nostru de viață modern, deseori grăbit și superficial, nu ne mai dă răgaz să ne bucurăm de o conversație tihnită, fără altă miză decât a schimba idei și a ne îmbogăți spiritul.
Cred însă că de multe ori ne este și teamă să-i lăsăm pe ceilalți într-un spațiu mai intim al minții noastre. Pentru că asta presupune să trecem de ”depinde”, acel răspuns umbrelă pentru practic orice, și să devenim mai personali și astfel mai vulnerabili. Mai presupune și un efort de filtrare, dacă nu vrem să fim asemeni celor care expun cu o dezinvoltură uneori șocantă opinii sau aspecte ce țin de viața privată. Și-atunci umplem spațiul creat cu afirmații, idei sau întrebări sigure, însă mai degrabă banale.
Să facem ceva în sensul ăsta? De ce nu, dacă vrem să creștem calitatea conversațiilor pe care le avem. Dar pentru asta va trebui probabil să riscăm un pic. Să ieșim afară la zăpadă și să ne udăm puțin la picioare.
Weekly Inspirations scris de Alina Doica.