„Zeci de copii minori înjură la mall” — iată un titlu de postare care joacă rolul de cârlig și mă face să urmez link-ul pentru a citi articolul. Aflu că nu erau doar copii, dar în majoritate erau minori veniți să se întâlnească cu un fotbalist pentru autografe. Erau fani și dacă nu neapărat membri de galerie, fuseseră probabil expuși la acestea pentru că replicau în scandările lor elementele de colecție permanentă ale clubului respectiv, care exprimau în cuvinte directe dorința de a performa diferite acte sexuale cu echipa adversă și asta în ciuda faptului că o urăsc si că o consideră inferioară rasial.
Resimt un gust amar, dar nu sunt neapărat surprins. Curios din fire, încep sa ‘răsfoiesc’ și comentariile cititorilor din subsolul articolului. Îmi atrage atenția unul care întreabă retoric de ce se oripilează ipocrit persoanele de vârsta a treia de parcă nu ar ști cum stau lucrurile în realitate. Da, realitatea culturală este strâns legată de înjurături și chiar departe de galeriile de fotbal, în medii cu pretenții de educație chiar, am senzația că mulți oameni atunci când sunt într-un cadru formal cu constrângeri care îi forțează să se abțină de a folosi un limbaj vulgar, se simt ca atunci când îi irită gulerul și apretul de la cămașă și îi rod pantofii de buni, abia așteaptă să le dea pe toate jos ca să se relaxeze și să se simtă autentici.
Mă bate gândul să revizuiesc ce știam și să înțeleg mai bine motivațiile din spatele apetenței pentru înjurături și cuvinte obscene. Căutând să văd ce mai zic specialiștii, descopăr că deși este o parte din motive, partea cu educația, sau lipsa ei, este aparent cea mai puțin relevantă. Psihologii spun că înjurăturile sunt o formă de reglaj emoțional și pot servi ca o modalitate de eliberare a tensiunii sau a frustrării, oferind o formă rapidă și directă de exprimare a emoțiilor, doar că una primară și evident, deloc sofisticată.
Cu cât călătorești mai mult, devine evident că nivelul de nevrotism exhibat în spațiul nostru cultural este peste medie. Să fie apetența pentru cuvinte obscene, folosite uneori și ca semne de punctuație în frază, un semn al lipsei de reglaje emoționale mai sofisticate? Sociologii în schimb, arată că folosirea înjurăturilor contribuie la întărirea legăturilor sociale în anumite grupuri și pot fi folosite pentru a exprima identitatea sau apartenența la un anumit grup social.
Asta explică o parte din fenomenul cu galeriile, dar recunosc că partea de identitate m-a surprins puțin. Într-o perioadă în care discuția de identitate se leagă de coifuri și brățări dacice iar spațiul public e invadat de folosirea agramată a limbii române, mă întreb cum aducem în centrul identității folosirea dacă nu elegantă, măcar corectă și decentă a limbii române.
Weekly Inspiration scris de Lucian Mihai.