”De ce l-am pierduuuut? Era șoricelul meeeeu! Nu eram pregătită pentru astaaaaa!” Așa răsuna casa nu demult, când fata mea cea mică a descoperit că pierduse din ghiozdan o jucărie ce îi ținuse companie în ultimele zile. Astfel de tragedii mărunte li se întâmplă tuturor copiilor – mă întreb uneori dacă jucăriile nu au cumva un destin al lor și într-o bună zi sunt chemate, cu sau fără voia lor, într-o aventură, cam ca în Toy Story, doar că majoritatea din păcate nu se întorc la copilul lor. Iar aceste ocazii, de mare suferință în micul lor univers, sunt probabil menite să îi învețe lecția pierderii, cea atât de grea și de esențială.
Cu gândul la șoricelul croșetat în culori vesele, am luat-o în brațe și m-am străduit cât am putut de bine doar să o ascult și să o mângâi, fără să-i promit un înlocuitor, să-i spun că o să treacă sau să o îndemn să se liniștească.
Ascultând-o, mi-am dat seama că exprimă, în cuvinte foarte simple și clare, esența doliului sănătos: „Cum de am putut să-l pierd? De ce nu am fost mai atentă? Era prietenul meu, țineam mult la el. Abia îl regăsisem, n-am apucat să petrecem decât câteva zile împreună. O să îmi fie dor de el”. Și tocmai această verbalizare a suferinței, fără intervenție sau întrerupere externă, a ajutat-o să se liniștească.
Episodul mi-a confirmat ceva ce bănuiam mai de mult – copiii vin dotați cu niște mecanisme de autoreglare foarte bine puse la punct și merită să avem curajul să le lăsăm să se manifeste.
Mi-am amintit că la cursuri, când ajungem să vorbim despre inteligență emoțională sau alte subiecte conexe, îi întreb uneori pe participanți dacă știu care este rolul emoțiilor. O întrebare pe cât de banală, pe atât de complicată. Majoritatea știu sau își dau seama că unul dintre rolurile lor este să ne semnaleze diverse lucruri din universul exterior și interior.
Emoțiile de bază sunt exemplele cele mai simple, cu o excepție. Oamenilor le este ușor să decodeze semnalul fricii (pericol), al furiei (decalaj între așteptările noastre și realitate), al bucuriei („totul este ok, continuă să faci ce făceai”), al dezgustului (ceva sau cineva toxic), însă la tristețe se lasă de obicei tăcerea și durează puțin până când se lipesc firele – tristețea semnalează o pierdere. Asta se întâmplă pentru că este una dintre cele mai complexe emoții, pe de o parte. Pe de altă parte, ne lipsește un lexicon al tristeții, sau măcar un dicționar de buzunar. Nu prea știm ce să facem cu ea, când o trăim, când o vedem la cei din jur.
Nu îmi propun să dau sfaturi aici, și nici nu cred că se cuvine. E un teritoriu prea vast, prea profund și prea personal. Ce știu însă că ajută mereu este ca, atunci când ne întâlnim cu ea, în noi sau în ceilalți, să o recunoaștem cu blândețe și să-i fim tovarăș tăcut de drum.
Weekly Inspiration scris de Alina Doica.