Vara asta am revizitat unul dintre locurile copilăriei mele, Herghelia de lipițani de la Sâmbăta de Jos. Bunica mea maternă a fost medicul veterinar al hergheliei timp de o viață, și pe când eram copil am petrecut câteva veri acolo, pentru că legăturile ei cu oamenii locului rămăseseră puternice.
Când am ajuns, la poartă erau două angajate, destul de tinere, care m-au îndrumat așa cum fac probabil cu toți vizitatorii. „Știu domeniul puțin”, le-am spus, „deoarece am copilărit aici, bunica mea a fost medic veterinar la herghelie pe vremuri”. „Aaaaa, doamna doctor Comărovschi! Nu am prins-o, dar am auzit multe despre dânsa”. Și-apoi m-au întrebat dacă mai trăiește, mi-au povestit despre domeniu, cai, sat. Bunica mea s-a pensionat în 1975, și iată că rămăsese în memoria locului după 50 de ani. Desigur, nu am vrut să mă împănez cu meritele ei, precum proverbialul purice care ajunge la New York în gulerul de blană al unei doamne. Relatându-i unei colege întâmplarea, ne-am întrebat însă cât de actuale mai sunt astfel de exerciții de admirație.
Zilele trecute i-am spus uneia dintre fetele mele „kudos”, pentru o decizie pe care o luase și am întrebat-o dacă știe cuvântul și de unde vine. „Da, un fel de admirație, respect”. Și ne-am uitat împreună la etimologie – se pare că provine din grecescul „faimă, glorie”, mai ales în bătălie, fiind un cuvânt întâlnit cu precădere în Iliada și Odiseea. „Și-acum dăm cu inimioare și cu like-uri”, a comentat ea sec. Chiar, mi-am zis, amintindu-mi de vizita la herghelie, cum am ajuns de la kudos la like-uri și la inimioare?
N-am să-mi ridic a deznădejde brațele în aer (ce vremuri, ce moravuri!), dar mă gândesc că din când în când ne face bine la suflet câte un exercițiu de admirație ca la carte, indiferent de cum i-am spune.
Weekly Inspirations scris de Alina Doica.