Cine primește aplauze înainte de a fi făcut ceva?
Nimeni, am putea spune imediat. Dacă ne mai gândim puțin, am răspunde probabil că aproape nimeni. O orchestră primește aplauze când intră pe scenă. Spectatorii îi aplaudă pe cei de pe scenă înainte de a începe să cânte. Apoi vine dirijorul. Aplauzele se întețesc. Toată sala aplaudă la un concert de muzică clasică, la Operă, atunci când vin dirijorul și orchestra sa.
Ah, era să uit: Mourinho a primit aplauze înaintea primului meci ca antrenor al lui Fenerbahçe. Dar aceasta este o excepție, în general, un antrenor primește aplauze după meci, dacă acesta se termină cu victoria echipei sale.
Cum ar fi ca atunci când ajungem la birou, cei care sunt deja acolo să ne aplaude? Poate că ar părea ciudat, mai ales pentru cei mai mulți dintre noi, educați fără feedback pozitiv, fără prea multe încurajări, mai degrabă în stilul ‘nu ești suficient de bun’, ‘nu ieși tu în față’, ‘lasă-i pe alții să te laude’.
La unul dintre concertele la care am fost recent, la Ateneu, am auzit chiar înainte de concert mai multe persoane spunând: ‘Va fi un regal în seara asta, să vă bucurați!’ Și a fost!
Apoi, știți cum e la concert: când e o mică pauză între părțile unei simfonii, aproape toată lumea din sală tușește, strănută, se foiește, de parcă s-au abținut toți până atunci și, iată, au un moment când pot să se dezlănțuie. Eu știu ce înseamnă să îți vină să tușești și să nu te poți abține, e de multe ori peste puterea ta, așa că admir cum reușesc unii. E și mai rău dacă îți vine să strănuți. Eu strănut mult, câteva minute zilnic. Acum mulți ani, la teatru, m-a apucat strănutul. Stăteam în mijlocul unui rând, ca să văd bine. Era o piesă de Cehov, liniște mare în sală, numai actorul, care ținea un monolog, se auzea. La accesul meu de strănut, omul, deranjat, s-a oprit și a zis ceva care m-a făcut nu doar să ies, dar să plec de acolo. De atunci mă străduiesc să iau bilete numai la capăt de rând. Revenind, respect pentru cei care se pot abține!
Într-una dintre pauzele dintre părțile concertului la care am fost recent, dirijorul a așteptat ca toți să termine de foșnit, dres vocea, apoi a dat să înceapă. A ridicat bagheta, apoi s-a auzit o tuse timidă. Cineva uitase să tușească. Dirijorul se oprește, se întoarce… dar a fost delicat, nu a spus nimic, a continuat să dirijeze în momentul în care era liniște deplină. O liniște ca în poezia lui Ion Heliade Rădulescu:
“Tăcere este totul și nemișcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,
Și apele dorm duse, și morile au stat.”
Asta da respect pentru ceilalți! De fapt, este respect pentru cei care cântă, dar este respect și pentru muzică!
Astfel de loc este un fel de insulă unde principii precum respect, apreciere, generozitate, competență, virtuozitate, decență, se mai manifestă. Cum ar fi să ne contaminăm și să ducem și în alte medii?
Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.