Există o întrebare clișeu la multe interviuri de angajare: „Ce defecte aveți?” Mai sunt și alte ipostaze în care oamenii ajung să își recunoască anumite defecte. Indiferent de situație și nu știu cât de validat de statistici este, un răspuns pe care l-am auzit foarte des este cel legat de sinceritate: „sunt întotdeauna sincer”, „nu pot să mint”, „sunt prea onest”. Probabil le recunoașteți. Cred că în majoritatea acestor situații prejudecata dezirabilității sociale tinde să se manifeste accentuat. Pe de altă parte cred că frecvența cu care aceste răspunsuri apar și aparenta lor acceptare socială arată și relația noastră de superficialitate cu minciuna.
Acceptabilitatea minciunii a fost, și rămâne, o problemă etică și morală intens dezbătută. Tindem să asociem mai degrabă minciuna cu ceva negativ. Cu toate acestea, există totuși un număr tot mai mare de cercetări care demonstrează nu doar că minciuna face parte din viața de zi cu zi și din interacțiunile sociale, ci și că este un factor necesar și pozitiv în mai multe situații decât tindem să credem la prima vedere. Cei care afirmă că nu mint niciodată sau că sunt întotdeauna sinceri probabil au avut întotdeauna o zi bună atunci când au dat binețe și negreșit le-a părut întotdeauna bine când au cunoscut pe cineva așa cum au simțit mereu plăcere și drag atunci când au zis „cu plăcere” sau „cu drag”. Dar nu la aceste minciuni nevinovate sub forma unor politețuri firești ce asigură o minimă igienă socială aș vrea să mă refer.
Specialiștii fac o diferență între ceea ce ei numesc minciuni antisociale și cele prosociale.
La început, capacitatea de a minți reflectă o etapă de dezvoltare: Copiii mici dobândesc o „teorie a minții”, care este modul psihologic de a descrie capacitatea noastră de a distinge propriile noastre convingeri, intenții, dorințe și cunoștințe de ceea ce ar putea fi în mintea altor persoane. Minciuna antisocială apare mai devreme decât minciuna prosocială la copii, deoarece este mult mai simplă, din punct de vedere al dezvoltării; ea necesită în principal înțelegerea faptului că adulții nu îți pot citi gândurile.
Dar minciuna prosocială necesită mai mult decât o simplă teorie a minții. Aceasta necesită capacitatea de a identifica suferința unei alte persoane (empatie) și dorința de a alina această suferință (compasiune). Chiar mai mult decât atât, implică anticiparea faptului că acțiunile sau cuvintele noastre ar putea provoca suferință într-un oarecare viitor.
De aceea când aud pe cineva că zice că e onest și direct tot timpul, că nu minte niciodată, mă îndoiesc puțin de capacitățile sale de empatie, compasiune și de diplomație.
Weekly Inspiration scris de Lucian Mihai.