Într-una din zilele libere din vacanța de Paște am fost puțin prin oraș, în locuri unde altfel greu ajung. În ritmul mereu agitat, nu reușesc să fac tot ce aș vrea. Așa că am vizitat librăria Humanitas de pe Bulevardul Elisabeta (e un răsfăț această librărie, miroase a cărți, a bibliotecă; memoria mea afectivă s-a activat, mi-am amintit de anii petrecuți în Biblioteca Centrală de Stat, ce vremuri bune!) și am descoperit un spațiu nou dedicat artiștilor români. Se numește Măiastra. Am văzut multe lucruri frumoase: haine, perle, inele, cești de cafea sau ceai, lumânări parfumate, vaze, parfumuri, cercei, pantofi. Un mic paradis pentru o femeie. Am cumpărat un inel superb și o ceașcă de ceai pictată manual, o frumusețe!
Dar am și probat niște haine; nu mi-a venit nimic. M-am îmbrăcat apoi cu bluza cu care venisem și am plecat. Am mai umblat hai-hui prin oraș, așa cum nu mai umblasem de când… nici nu îmi amintesc de când. Am văzut cât de frumos și luminos poate fi Bulevardul Elisabeta când e liber! Dacă ar fi mai multe clădiri renovate, ar fi tare atractiv pentru mulți.
Spre casă, în lift, am observat însă că la magazin mă îmbrăcasem cu bluza cu fața în spate. Culmea e că spatele bluzei e foarte diferit și totuși nu mi-am dat seama. Eram atât de prinsă în gândurile mele încât nu am observat ce am pus pe mine.
Asta m-a pus pe gânduri. De câte ori nu trecem pe lângă ceilalți și nu îi vedem, de fapt? Vedem că celălalt este un corp, desigur, dar nu ce e dincolo de carcasă, ce e dincolo de „Ce mai faci? Bine. Și tu? Și eu!”
Am avut ocazia să lucrez cu oameni care, după câțiva ani, mi-au arătat că nu îi cunoscusem deloc. Luasem de bun ce declaraseră, fără să caut prea mult subînțelesurile, ceea ce nu era spus. Trecem unii pe lângă ceilalți, atât de concentrați pe noi înșine, atât de opaci, încât și ochelarii de cal par să fie mai permisivi decât noi înșine. Mintea poate fi un prieten care se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi.
Știți experimentul cu gorila? Într-o sală de sport joacă baschet două echipe de copii: unii îmbrăcați în alb, alții în negru. Sarcina privitorului este să numere de câte ori ating mingea cei îmbrăcați în alb. Concentrați pe această sarcină, cel puțin jumătate din privitori nu văd ce se întâmplă între timp: o gorilă mare, îmbrăcată în negru, trece prin sală, se oprește în mijloc, se bate cu pumnii peste piept, apoi pleacă.
Când sarcina este să ne concentrăm pe ceva specific, nu mai vedem ansamblul, ci poate doar ceea ce se întâmplă lângă noi. Spun „poate” pentru că de multe ori mi se pare că și în viață, în interacțiunile cu ceilalți, ne purtăm ca pe TikTok: scrolăm rapid, trecem de la un subiect, un om la altul, fără ca la final să rămânem cu ceva. Totul trece pe lângă noi, cum trec grăsimile pe lângă tigaia de teflon. Dar și asta e bine, dacă suntem împăcați, mulțumiți, bine cu noi și cu lumea.
Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.