Am avut, acum mai mulți ani, un accident de mașină destul de grav. Mă oprisem la semafor și așteptam să se facă verde. O mașină mai mare decât a mea a venit cu viteză și m-a aruncat de pe banda a treia pe prima, lângă trotuar. Am avut noroc că nu era alta mașină acolo, că aveam centura pusă și că eram într-o mașină renumită pentru siguranță. Cel puțin așa mi-au spus toți cei care au văzut accidentul, polițiștii. Oricum, tot am ajuns la spital destul de năucă și supărată că nu mai ajungeam la întâlnirea cu un client al firmei.
Acolo a venit însă și un polițist care se tot ținea după mine ca să dau declarații. Mă întreba într-una: „Vă considerați victimă, doamnă?” Eu, așa cum eram de amețită, de speriată, spuneam: „Eu, victimă? Niciodată!” Polițistul revenea cu aceeași întrebare de parcă aștepta să-mi schimb părerea. Nu mi-am schimbat-o. Trecusem prin atâtea în viață, văzusem moartea în față, o luasem de la capăt de câteva ori, nu puteam să îmi plâng de milă. Alesesem această atitudine cu foarte mulți ani în urmă, convinsă că eu trebuia să mă auto-susțin, că nu aveam luxul de a fi o răsfățată a sorții.
În plus, nu îmi plăceau victimele. Mi se părea că se plasau din start într-o poziție slabă, că, de fapt, căutau atenție, voiau să manipuleze pe alții, că își doreau să fie centrul universului și altfel nu reușeau. Mă debusolează și acum oamenii care mereu se plâng de tot și de toate, ca și cum ar avea o sabie deasupra capului, ca și cum cineva i-ar ține legați strâns de un job, de o relație, de un loc.
Revenind, am susținut sus și tare că eu nu sunt victimă.
Am greșit. În acea situație eram victima cuiva care scria mesaje la volan și nu a observat că semaforul era roșu. Așa că a intrat cu viteză în mine. Șansa, îngerul meu păzitor care era la post, m-au ocrotit. Eram victimă și nu am știut să semnalez acest lucru. Eram într-o extremă la fel de nepotrivită ca aceea de victimă. Echilibrul, calea de mijloc, nu sunt ușor de găsit. Dar suntem în continuă căutare, nu?
Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.