Cine ești, ce îți place, cum ai ajuns să faci ce faci acum; pe ce scene ai cântat?
Deși impulsul meu e să merg în altă direcție cu răspunsul, bănuiesc că te referi la meserie. Sunt pianist, producător și antreprenor muzical. Studiez pianul și muzica de la 7 ani când părinții mei au hotărât să mă trimită la Liceul de Artă din Baia Mare. Li se păruse interesant felul în care interacționam cu un pian de jucărie pe care-l primisem la 3 ani. S-a-ntâmplat să fiu unul din copiii care au reușit să treacă de faza plictisitoare a învățării unui instrument și, prin clasa a patra am început să gust actul scenic în urma unei audiții de clasă în care am cântat un Impromptu de Schubert; și așa au rămas lucrurile până azi. Prima orchestră cu care am cântat la 19 ani, așadar debutul meu solistic, a fost Orchestra Filarmonicii Dinu Lipatti din Satu-Mare. Mai târziu, mai ales de când locuiesc la Londra, m-am împărțit cel mai mult între scene de aici precum St Martin-in-the- Fields sau St James Piccadilly, unele din SUA precum Barclay Theatre – California, Cătălina Jazz Club – West Hollywood sau 54 Below – New York și cele din România, precum Ateneul Român, Sala Radio, Teatrul Odeon sau Filarmonica ”Transilvania” din Cluj-Napoca. Una din cele mai frumoase experiențe, totuși, a fost concertul de la Filarmonica din St. Petersburg în sala unde avuseseră loc toate premierele rusești ale simfoniilor lui Beethoven.
Un proiect de care ești mândru, o realizare a ta – spune-ne despre ea.
Cred că cel mai mândru sînt de proiectele-concept pe care le-am creat de la zero, cele care nu au fost simple recitaluri solo sau concerte cu orchestra. Mă refer aici în special la Piano Colours, pe care l-am cântat constant mai bine de doi ani în București la Godot, și de Chopin Meets Broadway, un show pe care, împreună cu colega mea, cântăreața Peisha McPhee, am reușit să-l ducem la Catalina Jazz Club în inima West Hollywood și Off-Broadway, în New York, la Feinstein’s / 54 Below.
Ce disciplină ai, cât studiezi în fiecare zi?
Nu suficient. Singura perioadă din viața mea în care am studiat la pian între 6 și 9 ore zilnic a fost liceul. Studiez mult doar pe perioade de timp scurte sau medii, de obicei forțat de un termen limită, în rest petrec mult timp să mă gândesc la lucruri, inclusiv la muzica respectivă. Cu toate astea, sunt un fan al disciplinei și organizării muncii, al planurilor de studiu și al clarității scopurilor, al ideii că nimic nu dă roade mai bune decât constanța în muncă. În cazul așa-zișilor interpreți de muzică clasică e ușor înșelător procesul acesta fiindcă rezultatele nu sunt liniare. Există perioade lungi de acumulare surdă, iar apoi brusc ceva se deblochează și vezi rezultatul efortului. Cred că eficiența exercițiului constant, aproape ritualic, e mai evidentă în muncile de creație, la compozitori, la scriitori sau la pictori, unde șansa unui rezultat excepțional crește odată cu numărul de încercări. Trăim adesea cu impresia că Bach sau Mozart au creat unele capodopere doar pentru că erau geniali, subestimând importanța pe care a avut-o în acest sens numărul uriaș de lucrări compuse. Șansele unui rezultat excepțional cresc proporțional cu numărul de încercări, asta desigur, presupunând că există totuși o pregătire profesională robustă. Acesta e unul din cele mai importante aspecte legate de disciplina muncii, și anume să înțelegi componenta strict matematică a succesului, care ține de teoria probabilităților. Asta ajută și în a te detașa puțin de munca deja terminată, de eventualele critici negative sau de întârzierea rezultatului dorit.
Ce faci când ai senzația că ai obosit/ că jonglezi cu prea multe?
Sunt destul de obișnuit să mă împart între două sau mai multe lucruri, dar asta nu înseamnă că sunt și eficient. Cel mai eficient sunt când fac un singur lucru și mă las complet absorbit de procesul respectiv. Când mă dispersez și obosesc sau intru în panică mi se întîmplă ori să mă opresc și să analizez la ce aș putea renunța, ori, dacă nu am cum să renunț pe moment la niciunul dintre proiecte, să evadez adăugînd ceva care ține strict de plăcerea mea, fie că m-apuc de un serial nou sau de citit ceva despre un domeniu cu totul nou de care sunt interesat.
Cum îți menții nivelul de energie / entuziasm suficient de sus încât să îi inspiri și pe alții?
Nu cred că sunt un exemplu de consistență în acest sens. Mă ajută munca în echipă aici, să lucrez cu oameni cu care sunt complementar. Pe lângă asta, încerc să mă concentrez pe ceea ce mă inspiră, inclusiv în momentele grele ale unui proiect. De exemplu într-o situație tensionată mă concentrez pe pasiunea mea pentru comportamentul uman și pentru strategii de rezolvare a problemelor și a conflictelor; am un personaj interior care se simte atunci ca-ntr-un laborator unde-și freacă mâinile, ia un creion și o foaie și caută rezolvarea ecuației.
Cine te inspiră pe tine?
Mi-e greu s-aleg, sunt mulți oameni care mă inspiră. Dintre cei în viață, Arcadi Volodos, Mikhail Pletnev, Anthony Hopkins, Glenn Close, Joaquin Phoenix, Radu Afrim, Take 6, Daniel Kahneman, Cecilia Bartoli, Bruno Major, Maria Popova și lista ar putea fi foarte lungă. Dar mă inspiră și o parte din prietenii și colegii mei prin talentul și efervescența cu care luptă pentru a face ceea ce le place. Am o mare admirație pentru tenacitatea lor. Mă inspiră de asemenea oamenii care-și riscă viața pentru libertate sau cei care dedică o bună parte din timpul, energia și experiența lor unor cauze în care cred, cum sunt Valeriu Nicolae, Chris Simion-Mercurian, Carmen Uscatu sau Oana Gheorghiu.
Ce obiceiuri ai care te mențin “fit” mental și fizic?
Fac sport de patru ori pe săptămână și am un antrenor cu care lucrez de aproape trei ani. Sănătatea mintală începe tot cu sportul, chiar dacă nu se rezumă doar la asta. Sigur că aici sunt importante și aspecte precum dragostea, sentimentul de apartenență, țesătura socială din jurul tău și o muncă plină de sens. O altă rutină care îmi face bine e întâlnirea și dialogul, aș putea sta la povești interminabile cu oamenii care-mi plac.
Ce cărți / podcasts ai recomanda?
Cărțile lui Daniel Kahneman, pentru o bază solidă a gândirii în navigarea lumii. Mai ales „Thinking, Fast and Slow”, tradusă în română cu titlul „Gândire rapidă, gândire lentă” la Editura Publica. O altă carte care mi-a plăcut în ultimii doi ani a fost „The Intelligence Trap” a lui David Robson fiindcă mi-a răspuns la o întrebare care mă frământa de mult, și anume cum e posibil ca un om
foarte inteligent să fie confiscat de o prostie răsunătoare. E un lucru înspăimântător să realizezi că nu e nimeni la adăpost de pericolul prostiei, că nici Premiul Nobel, nici Premiul Oscar și nici trofeul de la Cannes nu reprezintă garanția evitării unor erori grave de gândire sau comportament. Ba dimpotrivă, studiul lui Robson arată că oamenii super-specializați într-un domeniu, cei cu rezultate excepționale, dovedite și recunoscute, sunt adesea cei mai expuși prostiei din cauza supra-încrederii de sine și a unui confirmation bias pe steroizi pe care acest tip de ego le alimentează. Din podcasturile pe care le ascult aș recomanda „Philosophize This!” cu Stephen West, „The Michael Shermer Show”, „ReThinking” cu Adam Grant, „Lex Fridman Podcast”, „The Knowledge Project” cu Shane Parrish, iar din cele românești „Mind Architect” și „Teamology Institute Podcast” cu Raluca Răschip și Cosmin Alexandru.
Ai avut un mentor sau niște mentori de-a lungul timpului? Spune-ne despre el / ea / ei și cu ce te- a(u) ajutat?
O parte dintre mentorii mei au fost, cum e de așteptat, profesori de pian. Primul mentor a fost profesoara mea din Baia Mare, doamna Adriana Balaj, care m-a luat la clasă pe la jumătatea gimnaziului și m-a dus până la sfârșitul liceului. Alături de dumneaei am trăit acea trecere magică de la cântatul școlăresc la primii fiori adevărați ai unei legături mai profunde cu muzica. Dumneaei m-a introdus de asemenea în literatura rusă, făcându-mi cadou „Idiotul” lui Dostoevski și cerându- mi s-o citesc cât mai repede. Complexitatea cu care doamna Adriana Balaj a văzut mereu dezvoltarea artistului și exigența condițiilor pentru ca acesta să devină complet nu se rezumau la muzică, ci includeau gândirea matematică, sportul, cultura generală, literatura și limbile străine. Ulterior am trecut prin mîinile multor profesori de pian din care influențele mari au fost Daniel Goiți, Steluța Radu, Shoshana Rudiakov și Norma Fisher. Însă în afară de mentoratul muzical, omul care a schimbat definitiv traiectoria mea intelectuală și a declanșat o restructurare aproape totală a reperelor mele într-un moment de mare cumpănă a fost Mihnea Moldoveanu.
Ce sfat i-ai da eului tău de acum 10 / 20 de ani?
Pe cel de acum 20 de ani l-aș învăța în primul rând gândirea critică și l-aș îndemna să-și facă un proiect de viață bazat pe niște repere care să-l țină la adăpost de rătăciri majore.
Ce nu te-am întrebat și ți-ar plăcea să împărtășești cu noi?
Mi-e dor să locuiesc în România și sunt aproape copilărește atașat de limba română.