Am pe umărul stâng o cicatrice. Acum 10 ani, într-o perioadă mai aventuroasă a vieții mele, am avut un accident de snowboard care s-a soldat cu o fractură de umăr, o operație și o revizuire a direcției în care mergeau lucrurile pentru mine. Din fericire, operația a fost un succes, recuperarea de asemenea, așa că am rămas doar cu cicatricea și cu o poveste interesantă de spus prietenilor.
Îmi amintesc că la un moment dat, fiind la birou la o întâlnire de departament, una dintre colege m-a tras deoparte și mi-a atras atenția că cicatricea este puțin inestetică și ”nu se potrivește cu imaginea mea generală”. Și că poate ar trebui să port doar haine cu mânecă.
Recunosc, m-a surprins comentariul ei. Nu m-am supărat, pentru că a încercat să fie amabilă, și am înțeles că intențiile ei erau bune. Dar discuția m-a pus pe gânduri. Cum ar trebui să ne purtăm cicatricile în lume? Cât să arătăm, cât să învăluim? Cât să fim ”autentici”, și până la urmă vulnerabili, și cât să-i protejăm pe ceilalți de un eventual disconfort, în numele convențiilor sociale?
Eu port acea cicatrice cu mândrie și este o parte din mine care îmi e dragă. Nu este despre snowboard (nu sunt chiar un as în domeniu și nici nu îl practic atât de des încât să mă reprezinte ca stil de viață), ci este un reminder al unei perioade tulburi și dureroase din care am ieșit, sper eu, mai bună.
Nu pledez pentru a ne exhiba cicatricile cu orice preț, dimpotrivă. Cu siguranță nici să le ascundem mereu și de oricine nu este prea sănătos. Cred că a încerca să găsim ”la juste mesure”, cum spun francezii, poate fi un scop pe cât de dificil, pe atât de satisfăcător.
Weekly Inspiration scris de Alina Doica.