Sunt din categoria ”aragaz cu patru ochi” de prin clasa a patra: așa li se spunea pe vremea mea copiilor ochelariști. Ai mei au descoperit, în urma unor migrene, că am nevoie de ochelari, spre consternarea mea, care știam că ochiul stâng este aproape impracticabil, dar trăisem o copilărie întreagă cu certitudinea că toți oamenii sunt așa, deci nu considerasem faptul demn de consemnat public.
În timp ochelarii au devenit parte din mine, câteodată lupă, câteodată filtru, câteodată ecran de protecție. A venit însă și acel moment când literele s-au transformat în purici, iar brațul s-a scurtat în mod inexplicabil. Desigur, am tergiversat vreme de câteva luni bune, știind că e o chestiune de timp până va trebui să trec la lentile progresive.
Auzisem de la mai multe persoane că este un proces incomod și destul de dificil. Cei de la cabinet mi-au pus în vedere că va fi nevoie de multă răbdare și disciplină.
Până la urmă, mi-am luat inima în dinți și am dat rețeta la făcut. Surpriză totală! În momentul în care am pus noii ochelari pe nas, mi s-a ridicat un văl de pe privire. Nu tu disciplină, nu tu răbdare, tranziția s-a făcut instant, acomodarea, pe loc. Pesemne că, deprins timp de ani de zile cu strădania de a armoniza două imagini incongruente, creierul meu s-a adaptat cu mai mare ușurință decât mă așteptam.
Ceea ce, mi-am zis, se poate întâmpla și în alte situații când e nevoie să ne adaptăm la o schimbare. Poate fără să știm, avem resursele necesare, ce ne lipsește este curajul de a face acel ”leap of faith”.
Weekly Inspiration scris de Alina Doica.