Weekly Inspiration

De la o vreme, mă întrebam uneori, ce intensitate mai poate avea îndeplinirea unui vis din copilărie atunci când ai trecut de o anumită vârstă? Să zicem, absolut la întâmplare, când ai trecut de 48 de ani, de exemplu. Încă de mic am fost fascinat de trenuri. Îmi aduc și acum aminte de plimbările la gară cu bunica, unde mergeam doar ca să ne uităm la trenuri și să mâncăm covrigi calzi. Mai târziu am descoperit trenulețele electrice și machetele. În ciuda dificultăților din timpul comunismului, reușisem cu ajutorul părinților să am o mică colecție de locomotive, vagoane, șine, macazuri și chiar un semnal de tren electric care făcea trenulețul să se oprească automat la culoarea roșie. Și acum cred că cea mai mare bucurie resimțită la primirea unui cadou a fost atunci când mama mi-a oferit de ziua mea o locomotivă Piko BR 130.


În perioada aceea, printre alte reviste care mai ”scăpau” pe la noi din occident, era o serie de cataloage de modelism feroviar. Nu îmi aduc aminte exact cum de făceam rost de ele, căci atunci nu le cumpărai sau comandai, le ”făceai rost”, dar ce țin minte foarte bine e că stăteam cu orele să le studiez și să mă imaginez jucându-mă sau construind machete imense cu detalii multe. La asta visam des la culcare. Iar visele astea, deși păreau greu de realizat, nu păreau chiar imposibile, doar aveam deja câteva lucruri necesare. Îmi ziceam că atunci când o să fiu mare o să îmi fac o machetă mare cu munți, tuneluri și gări. Dar acele cataloage mă făceau să mai îmi doresc ceva. Ceva ce părea atunci absolut imposibil. Nu rareori, existau comparații între modele, machete și imagini reale de trenuri, gări, regiuni, cu precădere din Austria, Germania și Elveția. Erau acolo date, poze și informații despre excursii speciale pentru pasionați care voiau să experimenteze plimbări cu trenuri, fie ele obișnuite sau mai speciale. Cel mai mult mă atrăgeau trenurile montane și mi-aș fi dorit să pot merge cu un tren cu cremalieră în munții Alpi. Dar acele locuri, cât se poate de reale, îmi păreau mai ireale decât machetele la care visam. Conștientizând destul de bine ce însemna să trăiești în comunism, credeam și simțeam că asta ar fi imposibil. Era un vis la care nu reflectam prea mult, aproape că mi-l cenzuram.


Totuși, anul acesta, după mai bine de 35 de ani de atunci, am reușit să ajung în Elveția și să mă plimb cu Jungfraubahn, trenul cu cremalieră care urcă la cea mai mare altitudine din Europa. Încă de la planificare călătoriei am început să resimt anticipare, dar alături de asta eram curios și cumva temător de cum o să fie, cum o să mă simt când voi fi acolo să iau biletele și să mă urc în tren. Știu că este un clișeu care spune că niciodată nu e prea târziu și că e bine să lași copilul din tine să se manifeste indiferent de vârstă, dar recunosc că îmi era teamă. Eram sceptic, dar în momentul în care m-am uitat în jur, la ai mei, la ceilalți călători mi-am dat seama că ce simțeam eu era un pic mai mult pentru că retrăiam senzațiile de la primirea locomotivei Piko BR 130. Acum pot să confirm și eu clișeul, nu e niciodată prea târziu. Voi ați reușit să vă îndepliniți un vis de copil, chiar dacă mult mai târziu?


Weekly Inspiration scris de Lucian M Mihai.