Vrei o altă perspectivă?

Stai de vorbă cu un copil sau cu un adolescent. Am primit recent invitația de a le vorbi unor studenți la științele educației despre meseria mea. Pregătindu-mă pentru acea întâlnire, întrebat-o pe fata mea de 12 ani ce crede că vor vrea aceștia să știe și ce întrebări vor pune. După o scurtă pauză de reflecție, mi-a spus: ”Probabil că vor fi unul sau doi acolo care chiar sunt interesați de ce faci (😉) și ei o să te întrebe cum ai ajuns să faci asta, ce ți se pare interesant, sau enervant, dacă ai fost altceva înainte sau dacă ai făcut o școală anume. Apoi, văzând că le vorbești deschis, încet-încet vor fi și ceilalți interesați”.
A continuat așa preț de câteva minute, după care a încheiat cu un ”și cam astea ar fi întrebările de bază”, semn că există un nivel următor de complexitate la care aș face bine să mă gândesc și singură, mulțumim frumos. Asta nu înainte de a preciza: ”A, și vor vrea să știe dacă îți trebuie anumite calități, sau poți fi un om random care se trezește într-o zi că vrea să fie trainer” (ați fi surprinși).


Mi-a făcut plăcere această mică conversație, din mai multe motive. În primul rând ca părinte, fiindcă am ajuns la etapa în care accesul la ce se află în mintea și sufletul copilului nu mai este nici pe departe nelimitat – și dacă aveți adolescenți prin preajmă, știți cu siguranță la ce mă refer. În al doilea rând ca trainer de abilități de vorbire în public, am apreciat consistența listei de întrebări ce ar putea veni din public și intuiția că este nevoie de captatio benevolentiae – premisa că va trebui să le câștig interesul, iar acest lucru se va întâmpla dacă mă voi referi la experiența și perspectivele mele (”ei vor vrea să știe care e povestea ta”). Și nu în ultimul rând ca om, pentru că mi s-a părut un bun exemplu de gândire critică din partea ei, adică în esență de a pune întrebările potrivite – o abilitate pe care îmi doresc mult să și-o dezvolte.


Nu strică să ne cultivăm un anume tip de curiozitate transgenerațională, indiferent dacă o facem din motive prgamatice sau doar ca gimnastică mentală, cu atât mai mult cu cât ritmul în care se întâmplă lucrurile s-a tot accelerat. Nevoia de a rămâne în pas cu timpurile există, la fel cum există și capcana lui ”pe vremea mea”, iar astfel de momente în care putem crea punți de comunicare și putem primi alte perspective sunt pe cât de prețioase, pe atât de la îndemână.

Weekly Inspiration scris de Alina Doica.