Acum doi ani, în prima vară de viață cu pandemia, am fost pentru o zi undeva, aproape de București, pentru o zi. Era cald și am stat pe iarbă, la soare, asemenea șopârlelor. Plutea o oarecare nesiguranță deasupra oamenilor, ne țineam la distanță, însă soarele parcă ne topea din incertitudini și ne dădea chef de o viață mai bună, mai curajoasă. Speram că peste câteva luni ne vom relua viața obișnuită, că nu ne vom mai feri, că ceața adusă de pericolul îmbolnăvirii se va evapora.
Uitându-mă în urmă, acum, la aproape doi ani distanță, când războiul pare să fie în anticameră, când criza economică majoră e din ce în ce mai evidentă, îmi dau seama că habar nu aveam ce fericiți puteam fi. Habar nu aveam că puteam să ne bucurăm mai mult, să trăim mai dezinvolt, să riscăm, să râdem, să ne întâlnim mai des unii cu alții, să apreciem mai tare fiecare clipă.
Culmea este că eu am trecut în viață prin momente foarte grele. Când tatăl meu a făcut primul accident cerebral, mi-am dat seama că, de la o zi la alta, viața se poate întoarce cu fundul în sus. Mi-am promis că voi fi mai atentă atunci, că voi aprecia mai bine ce este, prezentul. Și totuși, mă surprind că am uitat. Poate că e firesc să ne luăm cu diverse treburi, ne ocupăm timpul cât de mult putem și să uităm.
Azi, într-o pauză a cursului, uitându-mă la cât de însorit era afară, mi-am dat seama că am uitat cum se simte starea de dolce far niente. În cercul meu strâmt, în starea de activitate permanentă, nu au mai încăput liniștea, calmul, relaxarea, privitul în zare sau cititul unei cărți, la o terasă pariziană.
Și iată, îngerul meu păzitor îmi amintește că e bine să ne bucurăm de fiecare zi, de fiecare oră, să apreciem 5 minute de stat la soare, de uitat pe fereastră. Poate mâine ne va surprinde plăcut. Dar să nu ajungem să regretăm că nu am știut să luăm cât mai mult din fiecare zi.
Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.