„Dacă ne privim cu seriozitate, vedem ce greu e să fim atenți, ce incapabili suntem de o dăruire totală. Când stăm de vorbă cu un om, n-avem răbdarea să-l ascultăm, suntem incapabili de atenție și imediat, cu o mare violență, năvălim cu personalitatea noastră, cu ideile noastre. Noi nu trăim realitatea, ci nevoia noastră stupidă de a ne demonstra personalitatea.” (Teodor Mazilu)
Ce spune aici Teodor Mazilu atât de vehement și de clar e foarte dificil, de fapt, de recunoscut în viața reală. Noi cu toții avem, mai des decât trebuie, o problemă de atenție. Iar prin atenție nu mă refer la analiza atentă și îndelungată, la introspecția nesfârșită, la despicarea firului în patru; și nici la luciditatea rece, neasumată, distanțată de fapte și de oameni. Ci la conștiința trează pe care ar trebui să o avem în fața oricărei întâmplări. Mă refer la a fi prezent și disponibil să asculți, înainte de toate și, mai ales înainte de a vorbi.
Mi se întâmplă uneori, și nu mi-e ușor s-o recunosc, să fac aceeași greșeală. Când un prieten îmi povestește despre o problemă sau când pur și simplu îmi împărtășește o părere, mie îmi vine imediat în minte ce aș face eu sau cum mi-ar plăcea mie să fie lucrurile. Uit, într-o secundă, că nu EU sunt subiectul în propoziție. Desigur, într-o relație de prietenie acesta nu-i un motiv de supărare (…decât dacă nu cumva e mult prea des), dar într-o situație profesională am observat, din relatările clienților mei, că lucrurile pot duce la alunecări de teren destul de grave. Pentru că în acest caz specific, colaborarea trebuie să fie eficientă, nu este o simplă conversație fără urmări, ca între prieteni.
Cum obținem, așadar, acest nivel de atenție, cum ajungem să dăm la o parte filtrul pe care ego-ul ni-l instalează cu dibăcie în fața ochilor (și care nu-i neapărat nociv decât dacă e prea opac)?
Vă las pe voi să fiți atenți la asta.”
Weekly Inspiration scris de Simona Noapteş.