Pe fereastra ghișeului poliției de frontieră din aeroportul Luxemburg scrie cu litere de-o șchioapă în 3 limbi de circulație internațională: „ghișeul se deschide cu o oră înaintea zborului”.
Captivi între zona de duty-free și sala de așteptare pentru îmbarcare, majoritatea călătorilor zborului către București încep sa fie neliniștiți. Mai este o oră și jumătate până la ora decolării. O domnișoară își sună un prieten, vorbește în română. Îl întreabă ce sa facă, căci ea e blocată în aeroport. În timp ce vorbește cu un ton ușor îngrijorat, scanează tichetul de îmbarcare la toate mașinile automate de control pașapoarte electronice ce au afișat semnul X cu roșu, semn că sunt închise.
O doamnă între două vârste, cu cartea de identitate românească la vedere, se uită de mai multe ori la ghișeu și apoi se întoarce către un grup de persoane care așteaptă pe scaune și aruncă o întrebare retorică: we must wait, no? Ceilalți încuviințează tacit, unii oftând, alții dându-și ochii peste cap. Doamna se trântește pe unul dintre scaunele rămase libere și cu emfază și cu un ton calibrat pentru întreaga sală spune ”what a country!”.
Aici mă apucă râsul și mă bucur că port masca pentru că mi-e teamă că lipsa mea de empatie față de trăirile și opiniile doamnei ar fi putut avea repercusiuni. Sunt la al patrulea zbor din Luxemburg către București și am observat de fiecare dată, în diferite feluri, natura anxioasă și ușor nevrotică a multor compatrioți. Sunt sigur că ați văzut și voi comportamente similare în care frica de a pierde locul la rând și pe cel din avion duce la genuflexiuni de grup perfect sincronizate în secunda doi în care doamna de la îmbarcare e gata să apese butonul microfonului pentru a face anunțul. Probabil comentăm de multe ori aceste anxietăți și comportamente asociate, acest permanent „cu sufletul la gură”.
Am observat că în aceste discuții sunt urmate de exclamații admirativ invidioase ‘adresate unui vest generic în care spaniolii, francezii, italienii, nemții și suedezii sunt amestecați fără nicio emoție: „uite mă ăștia în vest, cum nu se stresează ei, ce liniștiți sunt ei, ce calmi…” și apoi, aproape invariabil e afirmată cauza, clară, singulară, certă: e de la sărăcie. Ăia sunt bogați, noi suntem săraci, plini de griji, de-asta e așa, sigur.
Am încercat de mai multe ori să o pun la îndoială, să sugerez că se leagă de istorie, educație, rural, geografie, cultură etc. Uneori am avut succes, am mai zis de Italia, Israel, țări mai bogate decât noi dar cu trăsături nevrotice similare. Dar toate acestea nu au priză ca sărăcia. Așa că mai adaug o observație. Când oamenii sunt anxioși pe aeroport ca să nu piardă locul sau se plâng cu voce tare că ”ce fac mă ăștia aici, cât ne țin?”, ei fiind în aeroport la Doha căutând înfierbântați și neliniștiți conexiunea cu Maldive, tot de la sărăcie e? Ieșind din zona aeroportuară și apropiindu-ne de zona organizațională din marile companii unde e greu de susținut că sărăcia e prezentă, întâlnesc destul de des lume cu „sufletul la gură”, anxietatea e vizibilă și se manifestă uneori ca în aeroport.
Nu cred că poate fi doar din cauza mediului competitiv și al presiunii. Stresul e universal, dar manifestările sale și comportamentele asociate sunt totuși culturale. Pe de altă parte, cred că „vindecarea” se face individual.”
Weekly Inspiration scris de Lucian Mihai.