Din când în când, aud întrebarea: „Dar tu cât mai înveți? Nu ți-a ajuns?”.
De fiecare dată mă surprinde ușor, pentru că, instinctiv, răspunsul meu ar fi: sper să nu-mi ajungă niciodată. Nu pentru a acumula la nesfârșit diplome sau certificări, ci pentru a rămâne vie intelectual și profesional, curioasă și capabilă să recunosc când ceva, în mine sau în jur, s-a demodat.
Când am început să predau, evitam intenționat să refolosesc materialele din anii precedenți. Voiam să mă oblig să gândesc din nou, să găsesc exemple și abordări potrivite fiecărei generații de elevi. Nu era o atitudine comodă, dar era singura care mă menținea prezentă. Într-o profesie ca educația — și, în fond, în orice profesie — stagnarea este o formă subtilă de regres.
Poate cel mai important exercițiu a fost acela de a rămâne contemporană cu oamenii mai tineri decât mine. Am crezut mereu că generațiile care vin vor fi mai bune, mai curajoase, mai informate. Rolul meu nu era să le amintesc „cum era pe vremea mea”, ci să-i întâlnesc acolo unde sunt, cu instrumentele lumii lor.
Astăzi, la jumătatea vieții, încă învăț. Merg la școală, la conferințe, citesc, dau examene. Acest parcurs continuu m-a învățat poate cea mai importantă lecție a maturității: că plictiseala nu are loc acolo unde curiozitatea încă respiră.
Călătoriile mele — reale sau simbolice — sunt mereu însoțite de o valiză metaforică. În ea iau cărțile care m-au format, poeziile care m-au atins, autorii și ideile care m-au contrariat, muzica interioară care m-a însoțit. Toate acestea mă ajută să păstrez un echilibru fragil, dar autentic, între cine am fost și cine încă mai am șansa să devin.
Poate că, dincolo de titluri, carieră sau experiență, adevărata performanță constă în a rămâne mereu elevul propriei vieți — atent, deschis și neliniștit frumos.
Tu ce mai înveți în această perioadă?
Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.