„Oare de ce îmi fac eu mie asta?”, m-am întrebat în dimineața zilei în care urma să am examen, a nu mai știu câta oară în această viață. Se întâmpla pe 1 martie, anul acesta, o zi când oamenii se preocupă de primăvară, flori, mărțișoare, petreceri.
Cu câțiva ani în urmă, când mi-am terminat teza de master la Insead, o lucrare pentru care învățasem, citisem, scrisesem și rescrisesem mult, mi-am promis că nu mai dau examene. Știam că voi învăța, citi mereu, însă nu mai doream să dau examene. Stresul meu este foarte mare când sunt în situații.
Și totuși, iată că am dat. Când am ieșit în fața grupului și a comisiei de evaluare am simțit că inima mea a luat-o la galop. Am zis să inspir și să expir, așa cum facem la cursurile de vorbire în public. Dar, imediat ce creierul meu s-a oxigenat, am început să casc. Jenant, știu, dar era mai presus de voința mea.
După examen, în drum spre casă, mi-am amintit cum se dezvoltă homarii. Am citit despre asta acum ceva ani, într-una din cărțile lui Jordan Peterson, dacă îmi amintesc bine.
Când homarul crește, carapacea lui nu se expandează. Homarul se retrage într-o zonă unde să fie protejat de potențialii prădători, lasă deoparte carapacea și produce una nouă. Apoi iese din acel spațiu ascuns și, cu timpul, corpul lui crește iar. Acesta se retrage iar și renunță la carapace, așteaptă un timp să crească alta. Și tot așa, de câteva ori în timpul vieții sale. Când homarul începe să se simtă inconfortabil, înseamnă că acesta a început să se dezvolte.
Poate că și noi ne expunem de mai multe ori în timpul vieții la învățare formală tocmai pentru că simțim că ceva nu mai e tocmai bine, ca și cum am avea o piele care ne strânge ușor. Ah, mai am niște idei de cursuri, să nu mă plictisesc 😇.
Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.