„This too shall pass” (o să treacă și asta), îmi spuneam în fiecare dimineață acum aproape zece ani. Aveam o perioadă grea atât în plan personal, cât și în plan profesional. Aveam senzația că, deși făceam eforturi mari, aveam rezultate puține, întâlneam numai oameni cu integritatea în doze prea mici pentru nevoia mea de corectitudine. Parcă totul era dezamăgitor.
În acea vreme am fost acceptată la studii la Insead. M-am bucurat mult; trebuia să fiu acolo des, câte o săptămână, aveam multe teme, aveam de învățat, de aplicat, de făcut cercetare. Toate acestea au adăugat, timp de trei ani, un surplus de stres fiecărei zile și o făceau greu de dus. Mă simțeam precum zeul Atlas cu pământul pe umeri. Desigur că nu era atât de grav, însă așa resimțeam în acei ani.
Nu știu de ce îmi vorbeam în minte în engleză, eu nu sunt o anglofilă, ci o francofilă. Poate că franceza este pentru situații speciale, în sens pozitiv, așa cum este pentru mine tot ce ține de Franța. Știu, sunt subiectivă, dar prefer să rămân așa când e vorba de ceva legat de Franța.
Atunci însă îmi era greu. Atât de greu încât timp de trei ani am chemat salvarea în fiecare lună. Oricum, au trecut toate, cu greu, cu senzația că bucățele din mine au fost împrăștiate în toate direcțiile, dar au trecut.
Acest “this too shall pass” se aplică însă și momentelor bune. Când am terminat studiile la Insead, am fost extrem de fericită când am primit o evaluare foarte bună a lucrării mele de la executive master. Atât de fericită încât îmi doream să știe toți cei din jur, să le arăt câtă bucurie puteam emana, aș fi vrut să nu se mai termine ziua.
Au fost multe alte momente de imensă bucurie de-a lungul anilor. E vorba de acele clipe în care, asemenea copiilor, nu mai vrei să te culci, de teama că, dacă ai fost atins de vraja unei zâne bune în acea zi, somnul o va rupe și vei cădea în gol, te vei regăsi precum Cenușăreasa după miezul nopții.
Ceva din spiritul copilului încă trăiește în mine: de fiecare dată când am momente din acestea foarte bune, trag de fiecare zi așa cum trăgeam de guma de mestecat, sperând că se va întinde la nesfârșit. Somnul învinge însă, iar a doua zi bucuria mai există, dar e de altă natură, mai așezată, mai matură, mai controlată, încât să lase loc altor evenimente, să nu ia prea mult spațiu, să nu incomodeze pe nimeni.
Și, uite așa, puțin câte puțin, se ecranează, rămâne amintirea bucuriei, pe care o pun într-o vitrină personală de amintiri aurite, luminoase, care, alături de cele întunecate, fac cine sunt.
Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.