-Vă mulțumesc că mi-ați umplut mașina cu un vibe plăcut.
-Poftim? am întrebat eu surprinsă.
-Când ați intrat în mașină și ați spus „Așteptați o Alina, nu-i așa?” Și ați zâmbit.
-Eu vă mulțumesc, am răspuns, și aș fi vrut să continui cu ceva de genul „pentru că ați avut generozitatea să spuneți asta”, dar mi s-a părut cam pompos și în plus, mă cam fâstâcisem.
Conversația asta s-a petrecut de curând într-un Uber, după două zile pline de curs și o seară lungă în care recuperasem din lucrurile de făcut ce se strânseseră între timp. Eram obosită, voiam doar să ajung acasă și gluma mea la urcarea în mașină fusese oarecum pe pilot automat, așa că reacția șoferului m-a surprins. Desigur, veți spune că sunt naivă și că a fost un compliment gratuit. Posibil.
După ce am pornit m-a întrebat dacă mă deranjează fondul sonor (asculta o discuție la radio), la care eu am răspuns că nu, pentru că sunt obosită și merge orice. După un timp mi-a întins un telefon și m-a întrebat ce muzică îmi place să ascult când sunt obosită, așa că am ajuns acasă legănată plăcut de ritmul motorului și de noutatea senzației de a fi făcut o cursă de acest tip în care eu am ales muzica.
Desigur, veți spune că a făcut toate astea pentru că avea un interes pragmatic. Posibil. În scurta interacțiune pe care am avut-o, mie mi s-a părut că aceste gesturi îi veneau destul de natural, ca urmare a unei atitudini, mai degrabă decât ceva calculat. Până la urmă, pentru mine a fost mai important efectul lor decât intenția din spate, pe care oricum nu am cum să o aflu vreodată. Ce sens are să supraanalizez un random act of kindness?
De multe ori ne auzim spunând „intenția contează”. Da, contează, însă uneori poate contează mai mult impactul. Iar în propriile noastre acțiuni este sănătos să avem grijă, atât cât ține de noi, ca decalajul dintre ele să nu fie foarte mare.
Weekly Inspiration scris de Alina Doica.