Nu demult am avut parte de un weekend ”ca pe vremuri”. Ce înseamnă ”ca pe vremuri” pentru mine? Acum 15-20 de ani, când aveam mai puține roluri sociale și, automat, mai puține responsabilități. Fetele erau plecate în vacanță și, spre deosebire de alte momente similare, am și profitat de timpul respectiv, pentru a face și altceva decât obișnuita și nesfânta treime curățenie-gătit-administrative.
Vinei seara am fost la un concert cu prietena mea cea mai bună, aflată într-o situație similară, și ne-am bucurat de revedere cu euforia ușor vinovată pe care o simțeam în liceu când chiuleam toată clasa de la proful cel sever. Sâmbătă m-am plimbat printr-un oraș aproape pustiu – era minivacanța de 1 mai – împreună cu sora mea, sporovăind în tihnă, mergând agale pe străzi cu case elegante și copaci fericiți de primăvara târzie, oprindu-ne din când în când la câte un mic magazin artizanal sau la o cafea bine meritată după atâta trudă. Iar duminică am luat-o de la capăt.
Dincolo de momentele de relaxare, weekendul acesta a fost pentru mine ca o reîntâlnire cu un prieten vechi și pe jumătate uitat. Deși accept mersul firesc al lucrurilor și îmi iubesc rolurile de acum, cu toate provocările lor, îmi e dor câteodată de Alina de acum niște ani buni și mă bucur să o regăsesc din când în când.
Poate că ce spun eu aici sună banal sau chiar frivol, mai ales în contextul destul de sumbru în care ne găsim.
Însă acest tip de regăsire, deși efemeră, această reîntâlnire cu noi înșine, nu este oare și ea o sursă de energie atât de necesară pentru a face față greutăților vieții?