În spatele videocamerei închise

”Adresez o întrebare și aștept răspunsul participanților. Pe ecran, în fața mea, văd cincisprezece pătrate negre. Pe fiecare, un nume și un prenume scris cu alb intră în contrast cu cincisprezece simboluri roșii de microfon închis. Secundele trec, par minute, iar albul numelor se contopește parcă cu roșul microfoanelor. Oare mai sunt acolo? I-am pierdut? Lucrează la altceva? într-un final câteva persoane răspund și parcă mă surprinde că erau încă conectați la discuție. De unii nu voi fi sigur nici până la final. Probabil nu sunt singura persoană care a experimentat o astfel de situație în ”noua realitate” generată de pandemia prin care trecem. Din fericire, majoritatea persoanelor cu care am lucrat își deschid camerele iar acest lucru aduce un plus în calitatea comunicării, participare, atmosferă, schimb de idei și chiar eficiență din punct de vedere al timpului consumat.

Lucru de acasă impus de necesitatea distanțării sociale va mai continua (pentru ”gulerele albe” care își permit acest privilegiu) probabil cel puțin până la sfârșitul acestui an, iar parte din acest fel de a munci va rămâne valabil și în epoca post pandemie. Un efect al distanțării sociale este și distanțarea afectivă iar afectele joacă un rol esențial în dinamica naturală a relațiilor noastre de lucru. Noul mod de lucru la distanță vine cu constrângerile, dezavantajele și avantajele sale iar folosirea optimă a instrumentelor pe care le avem nu se leagă doar de eficiență, productivitate și rezultate ci și de stare, motivare și apartenență. Folosirea camerei video este singurul lucru care poate suplini în lucrul de la distanță ceea ce în mod natural facem când socializăm, comunicăm sau colaborăm, ne vedem, ne privim în ochi, zâmbim, ne încruntăm, dăm din mâini, ridicăm din umeri și multe altele.

În afară de experiențele mele și ale colegilor mei, am aflat din discuții cu clienți, parteneri sau prieteni că modelul de a lucra în echipe la distanță cu camera închisă sau doar în conferințe audio nu este sporadic și că pentru unele organizații e deja un mod de lucru obișnuit. Indiferent că vorbim de impactul asupra unei echipe, departament sau organizație, acest detaliu al camerei deschise este și va fi relevant pentru ceva vreme de acum încolo.

Este adevărat că nu putem impune folosirea camerei video în interacțiunile noastre și că vorbim până la urmă de o alegere personală – iar în contextul de care se face de acasă, este chiar un drept individual. De aceea, pentru a încuraja și nu pentru a impune un mod de lucru, cred că este nevoie să identificăm ce ne împiedică să deschidem camerele video sau ce ne motivează să le ținem închise.

Cred că un prim motiv se leagă de un model mental după care funcționăm cu toții, separarea spațiului privat de spațiul de muncă, ceea ce determină nevoia, conștientă sau nu, de a proteja spațiul privat, cel intim. Chiar dacă vorbim de un cadru limitat pe care îl oferă camera video, este vorba de o fereastră către spațiul intim pe care aceasta o deschide către ceilalți. Aici tehnologia ne poate ajuta, cel puțin în teorie, pentru că ne pune la dispoziție cadre artificiale care să acopere cadrul real în care suntem surprinși de cameră. Doar că, în lipsa unui perete uniform verde (sau măcar alb) am descoperit mulți modul în care capul, părul, sau părți ale feței ne pot fi deformate în momentul în care introducem un fundal virtual. Imaginea de cadru se poate estompa pe unele platforme de conferință, lăsând doar fața protagonistului clară și aparent asta nu e suficient pentru unii dintre noi.

La nivel european, România ocupă un loc fruntaș la numărul de persoane care dețin o locuință în proprietate personală dar, pe de altă parte, ocupă un loc codaș la mărimea spațiului locativ ceea ce face mai greu de gestionat spațiul de lucru de acasă cu ceilalți membri de familie sau parteneri de locuit. Aceasta adaugă un alt posibil motiv.

”Acasă” este asociat și cu confortul și relaxarea în ceea ce privește aparența, imaginea personală. De aceea, un alt factor se leagă de confort versus efortul necesar de a ne pregăti o imagine cu care e acceptabil din punct de vedere socio-cultural să ”ieșim în lume”. Vestimentația, părul, machiajul ocupă timp și efort și e mult mai ușor să apeși un buton.

Nevoia de a câștiga timp, unele urgențe, ne împing de multe ori să încercăm să facem mai multe lucruri de o dată și iată ce oportunitate ne oferă butonul de închis camera față de o întâlnire față în față unde ar fi un comportament mult mai ușor de sancționat din punct de vedere social.

Camera aduce cu sine și complexul reflectorului pentru că ea creează mult mai pregnant senzația că toți se uită la tine când vorbești deși acest lucru se întâmplă și când vorbești față în față cu un grup. La asta se mai adaugă un lucru poate mai puțin evident. Platformele de video conferință ne oferă în mod implicit deschisă camera monitor, cea în care ne vedem pe noi. Prezența camerei monitor distrage atenția de la subiectul discuției și focusul se duce inconștient către o nevoie atât de importantă pentru majoritatea oamenilor, nevoia de arăta bine, de a fi prezentabili de a ne simți bine cu noi înșine din punct de vedere estetic. Cum spunea cineva, e greu să conduci o șarjă de cavalerie dacă ești preocupat de cum arăți călare și prin urmare decât să avem oglinda cu noi mai bine o ”închidem”. Aici soluția tehnică e simplă, verifică cum arăți la începutul întâlnirii și apoi închide camera monitor dar lasă-i pe ceilalți să te vadă.

Și dacă am ajuns să scriu de soluții deja cred că ele nu sunt simple sau puține ci vin din câteva zone cheie: modelare, încurajare, toleranță, negociere și respect.

Cred că e nevoie ca liderii formali și informali dintr-o organizație să modeleze comportamentul camerei deschise și să încurajeze folosirea ei. Cred că e nevoie să cunoaștem, să înțelegem și să tolerăm cazurile speciale sau dificile prin care trecem cu toții la un moment dat. Mai cred că la nivel de echipe e nevoie să negociem deschis și să reglăm cele mai bune modalități de lucru și colaborare implicându-i pe toți. Nu în ultimul rând, cred că e nevoie să vorbim și despre respect și implicațiile pe care folosirea sau nu a camerei video o au în zona de valori și cutume sociale pentru că într-un fel sau altul generăm în acest moment noi cutume.”

Weekly Inspiration scris de Lucian Mihai.

#enablingchange
#remote