„Și apropo, vezi că diseară stau până la 12 ca să-i zic la mulți ani”, m-a anunțat ea pe un ton nonșalant, după care și-a amintit că era nevoie și de o permisiune pe-acolo pe undeva și a adăugat: „Pot?”
„Nu știu, stai să mă gândesc puțin”, i-am răspuns, încercând să nu traduc în non-verbal ce-mi trecea atunci prin minte.
Observ repede pilotul meu automat – ai înnebunit, e zi de școală, ce convenabil că mai câștigi două ore de stat aiurea pe telefon, etc. – dar și o ocazie pentru o conversație mai profundă. Așa că las baltă cicăleala și o întreb de ce ține morțiș să fie prima persoană care o sună. În cazul acesta e vorba de prietena ei cea mai bună.
După ce ne lămurim că nu este vorba de de ce-ul parental cu iz de justificare, începem să înșirăm motive posibile și să le discutăm: este un ritual al prieteniei voastre? Peer pressure? Ceva ce știi că e important pentru ea? Nevoia de a ști că ești cea mai specială persoană din viața ei (cu un pic de trufie pudrată pe deasupra)? Puțin din fiecare?
E important să înțelegem mixul: de ce facem lucrurile pe care le facem? Ce ne mână în luptă? Asta ne ajută, evident, să ne cunoaștem mai bine, dar și să fim mai onești, mai realiști în privința proporției de motivații altruiste versus egoiste care stau la baza tuturor deciziilor noastre. Știu, sunt niște cuvinte imperfecte. E vorba de mai multe aspecte; motivele pot fi dictate de factori diverși: de valorile noastre, de nevoi, de percepții, de circumstanțe, pentru a numi doar câțiva. Dar e un exercițiu de reflecție sănătos. Fundamental în anii formatori, desigur, însă de repetat ca rutină de întreținere la maturitate.
Weekly Inspiration scris de Alina Doica.