Piaţa Mare, Sibiu, într-o seară fierbinte de august, puţin după ora 10 seara. Concertul în aer liber tocmai s-a terminat şi valuri de spectatori se mişcă încet, laolaltă cu turişti senini, veniţi din toate colţurile lumii, rostogolindu-se cu greutate spre terasele, multe la număr, şi pe străduţele înguste ale burgului transilvan. Mă uit rapid în jur şi realizez cu îngrijorare că avem cu toţii acelaşi scop: să găsim un loc în care să şedem puţin, să ne bucurăm de seara frumoasă şi, eventual, să mâncăm ceva. Evaluez situaţia – nu se prezintă strălucit – şi decid să ne aşezăm la singura masă liberă din raza mea vizuală. Acum şi aici, ori niciodată! Ne aşezăm satisfăcuţi. În trei minute, apare şi chelnerul, care ne salută scurt şi ne spune, vizibil jenat că, dacă dorim să mâncăm, “o să dureze”. “Cât?”, întreb eu. “Destul de mult”, vine răspunsul. “Cam cât e destul de mult, aşa, aproximativ?”, insist eu. “Cam 40 de minute”. Ei, se poate şi mai rău, mă gândesc, şi în plus, sunt şanse destul de mari ca peste tot să fie la fel. Aşa că îl anunţ că rămânem, ne ia comanda şi dispare în fugă. Aşteptăm cuminţi şi, pe măsură ce trece timpul, îl urmăresc cu privirea, doar-doar vine şi către noi. Nici gând. Nu sunt de felul meu o persoană răbdătoare, aşa că stau cu ochii pe ceas şi cu speranţă în suflet, numărând în gând minutele până la întâlnirea cu somonul meu la grătar. La un moment dat, apare chelnerul, cu o faţă lungă şi cu două farfurii mici, pe care ni le aşează pe masă: “Comanda dumneavoastră mai durează, îmi pare tare rău, dar v-am adus nişte caprese din partea casei, ne grăbim cât de mult putem şi cu restul”.
Plăcut, nu? Aşa mă gândeam şi eu în timp ce mâncam fericită cea mai bună mozzarella cu roşii. Ceea ce tocmai v-am povestit se numeşte “resetarea ceasului intern al clientului”. E un principiu foarte simplu de urmat, un instrument, dacă vreţi. Dar dacă e atât de simplu, de ce nu se întâmplă mai des, de ce nu îl aplicăm ca fiind firesc?
Un articol de Andreea Doica, Trainer, Interact