Despre tine – cine ești, ce îți place, cum ai ajuns să faci ce faci acum? Ai o activitate diversă, ca un mozaic.
Sunt Marius Constantinescu, realizator TV, jurnalist cultural și prezentator de evenimente. Îmi place viața, cu tot ce are ea frumos de oferit, îmi place s-o trăiesc și s-o umplu cu ambele mâini. E una singura (până la proba contrarie), nu e prea lungă și îmi place imaginea ei ca un corn al abundenței în care se adună experiențe, oameni, vârste, vederi și senzații. Toate declinările mele profesionale au ca origine plăcerea mea de a le face, dorința de a încerca mai multe jucării și încrederea (mai întâi a altora, apoi și a mea) că aș putea să le fac. După încredere sau în tandem cu ea vine pregătirea, care nu se termină niciodată.
Un proiect de care ești mândru, o realizare a ta – spune-ne despre ea
Mi-e destul de bizar, ba aproape inconfortabil să vorbesc eu despre ce fac. Nu am o falsă modestie, dar prefer să vorbească aceia care, de ani buni, au fost martorii micilor mele contribuții la diseminarea mesajului cultural, cât de felurit este el. Eu, în forul meu, sunt mândru de întâlniri profesionale avute (traduse în interviuri care m-au schimbat profund), de anumite proiecte de televiziune care au fost, la vremea lor, o gură de aer proaspăt, de faptul că lumea mă asociază de vreo cincisprezece ani cu Festivalul Enescu, de anumite cărți care au numele meu pe copertă, dar toate acestea au fost aventuri în care am pornit sau m-am trezit nu ca să mă mândresc eu cu ele, ci pentru că au avut timpul lor și dorința mea de a le face în nucleul inițial.
Ce disciplină ai, cum arată o zi de-ale tale?
Depinde de zi! Dacă e o zi de Festival, cum e când răspund, rutina diferă. Cel mai probabil, am de prezentat seara, drept care scriu texte, consult surse bibliografice, ascult muzicile despre care trebuie să vorbesc și pe care nu le cunosc suficient. Mănânc mai puțin, mai cuminte, repet textul până când ”mi-l pun în gură” (cum se spune), îmi pregătesc hainele și sunt la locul live-ului (Ateneu, Sala Palatului) cu două ore înainte. Cu Festival sau fără, încerc că nu lipsească sportul din viața mea. Sunt un alergător, drept care încerc ca, o zi da, o zi nu, să fiu la 7 dimineața pe malul lacului Herăstrău pentru două ture. Mă bucur de acest privilegiu până începe școala, pentru că apoi nu mai pot decât în weekend. Chiar și așa, sunt un adept al powerwalking-ului și – cu alergat sau fără – încerc să merg cam zece kilometri pe zi.
În afara Festivalului, zilele mele seamănă între ele și… nu prea. Diminețile duc copila la școală, apoi am montaje sau filmări, dar nu simt o rutină. E un mic lux al acestei profesii, în care lucrurile nu seamănă între ele chiar și atunci când le faci după același tipic.
Ce faci când ai senzația că ai obosit / că jonglezi cu prea multe?
Zic nu, din ce în ce mai des. E un lucru care mă surprinde și pe mine, darămite pe ceilalți. Am fost atâta vreme disponibil la orice oră, zi, noapte, ușor, greu, am, n-am treabă, încât a spune ”nu” are, pentru mine, gustul unui fruct încă proaspăt și nemaiîncercat. Spun nu și mă odihnesc. Am făcut-o chiar vara asta, am zis ”nu” unei serii de emisiuni care m-ar fi obosit peste poate (și eram deja obosit după un sezon teribil de plin) și mi-am luat un concediu neobișnuit de lung.
Cum îți menții nivelul de energie / entuziasm suficient de bun încât să jonglezi cu tot ce faci?
Făcând, în ultima vreme, doar lucruri în care cred și unde pot aduce un vârf de calitate în plus. Făcând, atât cât îmi pot permite, lucruri care îmi plac. Ieșind respectuos din altele (vezi răspunsul de mai sus).
Cine te inspiră pe tine?
Oh, o mulțime de oameni și de întâmplări! Mă inspiră oamenii mei cei mai apropiați, mă inspiră literaturi splendide pe care le citesc și pe care, uneori, am norocul să le văd înfiripându-se chiar lângă mine (vezi cărțile Ioanei). Mă inspiră copilul meu și încă mai caut să văd viața și prin ochii ei de 12 ani. Mă inspiră lumea asta mare și atât de frumoasă, atât de diversă, atât de surprinzătoare, atât de plină – de la locuri la clipe și de la figuri la amintiri și așteptări.
Ce obiceiuri ai care te mențin “fit” mental și fizic?
Frumoasă întrebare! Am și obiceiuri, am și tipicuri sau fixuri, dar sunt toate ale mele, mi le recunosc și mi le asum. Revin la alergat. E un ceva al meu de câțiva ani și sunt de acord cu Murakami (toute proportion gardee) că are darul ăsta de a limpezi mintea, nu doar de a păstra corpul într-un grad decent de tonifiere. În aceeași proporție, sunt un intens pieton, merg uriaș pe jos și îmi dau voie să îmi ordonez gândurile astfel. Citesc pentru unii bezmetic, pentru mine metodic: alternez genuri, teme, autori… Puțin probabil să citesc două romane unul după altul, intercalez memorialistică, carte de călătorie, studiu de istorie sau istorie a artei, cărți pentru copii, chiar și cărți de bucătărie (nu neapărat de bucate), tocmai pentru a păstra atenția proaspătă. Caut să nu fiu niciodată prea departe de muzică și ador să călătoresc. Cred că nimic nu te extrage mai bine din matca rutinei și a previzibilului decât o călătorie, fie și într-un loc în care ai mai fost de o mie de ori. Iar când nu călătoresc, ador să fac planuri de călătorie. Planurile au și ele terapia lor.
Ce cărți / podcasts ai recomanda?
La podcast-uri mi-e mult mai ușor: ”Cu Voce Tare”, podcast-ul curatoriat de Ioana și Editura Litera, o colecție de dialoguri premium cu oamenii momentului care ne trag din magma uniformizării, a latenței, a mediocrului. Apoi, firește, ”Vorbitorincii” savuroșilor Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea și ”Cronicarii digitali” cu Diana Popescu, Dragoș Vasile și Otravă, pentru prospețimea abordării.
La cărți, lucrurile se complică tare, pentru că sunt atâtea, Doamne, atâtea și atâtea gusturi! Dar, iată, mă opresc la două: ”Copilăria lui Kaspar Hauser” de Bogdan-Alexandru Stănescu (și pentru că a fost recent readusă în atenție de o polemică inflamantă în mediul online; eu am citit cartea atunci când a apărut și mi s-a părut o scriere de o forță și de un autentic salutare) și ”Către Paradis” de Hanya Yanagihara (pe care o consider cartea anului la capitolul ficțiune străină).
Ai / ai avut un mentor sau niște mentori de-a lungul timpului? Spune-ne despre el / ea / ei și cu ce te-a(u) ajutat?
Firește. I-am avut pe ai mei. Lor le datorez o mare și apăsată parte din cel care sunt azi. Părinții mei au sădit în mine germenii respectului pentru oameni și pentru muncă, responsabilității, conștiinciozității. Am învățat să mă port, să fiu, să iubesc și să mă (re)calibrez privindu-i pe ei. A doua mare influență a vieții mele a fost Ioana, soția mea, omul care mă cunoaște cel mai bine pe pământ și care a avut generozitatea și constanța de a mă cunoaște chiar și atunci când nu știam eu prea bine cine sunt. Apoi, am un șir întreg de prieteni, colegi și oameni dragi mie de care m-am lăsat modelat mai mult sau mai puțin, de la care am învățat, care m-au inspirat și mă inspiră și acum.
Ce sfat i-ai da eului tău de acum 10 / 20 de ani? Dar celui de peste 20 de ani?
Celui din trecut i-aș spune să se streseze mai puțin. Eu m-am stresat teribil de mult și de tare pentru o grămadă de pași în evoluția mea. Pe de altă parte, cred că sunt cel care sunt azi și pentru că… m-am stresat așa de mult. Probabil că nu m-am lăsat să atârn… Celui de peste douăzeci de ani i-aș spune să încerce să se păstreze sănătos la trup și la minte, pentru a se bucura de ce s-a adunat ca experiență și amintire în toți anii ăștia. Peste douăzeci de ani voi avea (sper!) 64 de ani. La 64 de ani îți poți permite o privire contemplativă înapoi.
Ce nu te-am întrebat și ți-ar plăcea să împărtășești cu noi?
Ah, această întrebare-exercițiu de imaginație! Uite, ca o continuare în nota întrebării precedente: ce te vezi făcând peste 20 de ani în timpul Festivalului Enescu? Și răspunsul meu ar fi: mă bucur de concerte și țâțâi de emoție pentru cea sau cel care le va prezenta. :-)