Despre tine – cine ești, ce îți place, cum ai ajuns să faci ce faci acum.
Simplu. Sunt Cati Lupașcu, de peste 25 de ani jurnalist, în prezent, Redactorul-șef al Revistei CARIERE.
De formație sunt inginer, o picătură în valul acela care n-a avut altceva mai bun de făcut decât să termine facultatea fix când toată țara era în febra Marii Privatizări. Nimeni nu ne dorea, nimănui nu-i trebuia pregătirea noastră. Așa că fiecare a fost nevoit să-și regândească așteptările și opțiunile profesionale și să-și regăsească locul. Eu mi l-am găsit în sistemul de învățământ, de fapt, visul meu dintotdeauna. Cinci ani, încă îi consider cei mai frumoși din cariera mea, am lucrat cu copiii. În 1997, am părăsit sistemul, naveta ajunsese să înghită peste 80% din salariu. Peste vară, am încercat mai multe joburi, în niciunul nu m-am regăsit.
Dar a intervenit destinul. În toamnă, după câteva încercări eșuate în diverse domenii, soțul meu m-a înscris într-un concurs organizat de un post local de radio, care căuta reporteri. Habar nu am avut. În ziua interviului, și-a luat liber și m-a invitat în oraș. A urcat cu mine până la etajul 11, iar în fața liftului mi-a spus: De aici ești singură, ai dosarul depus și numărul de candidat 81. Te descurci, ne vedem jos!
Și m-am descurcat. Pentru cele două posturi libere au ales patru candidați pe o perioadă de probă de trei luni. După prima săptămână am rămas doi, iar după prima lună, doar eu. Se ”dezerta” pe capete, pe atunci jurnalismul chiar era o meserie foarte grea. Rar scăpa teafără după o săptămână o pereche de încălțări, rareori în weekend nu făceam teren sau nu aveam cursuri. Nu exista telefon mobil, nu exista internet, bateam zi de zi orașul la picior, iar județul îl periam cu rata ori trenul. Flerul era cea mai valoroasă resursă, cultura generală temelia, iar arhivele naționale (nedigitalizate), unde scotoceam filă cu filă, cea mai importantă sursă de documentare. Nici acum nu știu de ce, dar meseria aceasta m-a prins atât de aprig, încât, iată, nici după atâta vreme nu-mi trece prin cap să mă eliberez din strânsoarea ei.
Un proiect de care ești mândră, o realizare a ta – spune-ne despre ea.
Am în spate foarte multe proiecte care m-au împlinit, ca om, ca cetățean, ca jurnalist. Și m-au împlinit pentru că dincolo de rezultate, marele câștig a fost să adun în jurul meu oameni de toate vârstele și categoriile sociale ori profesionale și împreună să aprindem o flacără ce a unit comunități. 15 ani am întreținut flacăra aceasta și dacă sunt mândră de ceva, e că și acum, în orașul meu, flacăra este încă vie.
Din fericire, și la CARIERE am descoperit același spirit mobilizator, dintre toate însă, proiectul GALA Revistei CARIERE este cel mai aproape de sufletul meu. Și da, sunt mândră că reușim și aici să ținem vie o flacară aprinsă în urmă cu atâția ani. Incredibilii oameni pe care îi descoperim și promovăm prin acest proiect sunt veritabile faruri ce ne arată că există cale dreaptă, cale bună. Iar în aceste vremuri, mai mult ca oricând, credem că e imperios să îndreptăm lumina spre căi drepte și bune.
Ce disciplina ai, cum arată o zi de-ale tale?
O aparentă disciplină, pentru că meseria de jurnalist este, cred, cea mai indisciplinată dintre toate. Știi când pleci, nu știi când vii, știi ce-ți propui, nu știi ce o să faci până la sfârșitul zilei. Un simplu telefon demolează tot. Avem însă o nuielușă care ne ordonează tot acest haos: termenul de predare. E sacru. Există la noi, la români, o expresie: mort-copt – cred că pentru jurnaliști a fost inventată.
Altfel, am un mare avantaj – dorm puțin, mă trezesc dimineața foarte devreme, am timp să fac și să desfac de mai multe ori pe zi planuri și liste de priorități. Ce funcționează foarte bine este să îmi concentrez sarcinile dificile în prima parte a zilei.
Ce faci când ai senzația că ai obosit/ că jonglezi cu prea multe?
Când am nuielușa deasupra capului, nu există soluții… cum spuneam, mort-copt. Intru în vortex, ai mei știu și înțeleg. Abia apoi vine provocarea, când trebuie să-mi refac rezerva de energie. Și, cumva, reușesc în ochiul furtunii, fără o tehnică sau tactică anume. E un privilegiu, să știi, acest ochi, în anii de cotidian, vreo 21, trebuia să mă încarc zilnic, din mers. Era mult mai complicat, și responsabilitățile din afara serviciului erau atunci infinit mai grele, cu un soț militar, care era mai mult plecat, cu un copil care abia învăța să meargă și fără bunici care să ajute… Privind în urmă la anii aceia, mă întreb deseori cum naiba am ”supraviețuit” … ce work life balance, ce wellbeing… chiar sunt călită prin multe furtuni. Mi-e și jenă să mă plâng astăzi că e greu!
Totuși, 2020, 2021 și 2022 au fost niște ani dificili și, recunosc, în ciuda atâtor experiențe, au fost și momente în care am deslușit mai greu limanul. Acum cred că am reușit să ordonez cumva lucrurile, pentru că am învățat ceva important, dacă ajung într-o situație limită, e bine să fac ce simt atunci. Dacă simt că trebuie să stau, stau… pur și simplu un weekend întreg nu am mișcat, dacă simt că trebuie să ies, ies – o zi întreagă am cutreierat parc cu parc. Pot să mai întorc toată casa cu susul în jos, să gătesc ciudățenii, de multe ori oboseala fizică mă ajută. Mental, evit cât pot să las bateria să ajungă pe roșu, pentru că un efect periculos pentru noi este blocajul … e cumplit să stai cu documentul deschis și să nu-ți vină nicio idee, niciun cuvânt să nu se lege de altul.
Cum îți menții nivelul de energie / entuziasm suficient de bun încât să jonglezi cu tot ce faci?
De exemplu, primul lucru pe care îl fac după ce ediția primește bun de tipar, deci sunt după cel puțin două săptămâni de efort intens, fug în grădină. Îmi iau energie din pământ și din flori. Scot, plantez, mut ghivece… nu contează, e important să îmi încarc mâinile cu pământ. Iarna, e un pic mai complicat, dar am câteva flori de sacrificiu în casă (ha!). Apoi, reiau plimbările de seară, prima întotdeauna e mult mai lungă, iar noaptea, maraton de filme. Cele mai ușoare și siropoase posibil. 3 – 4 ore de somn și sunt aproape gata să încep un nou ciclu. Prima săptămână sunt ceva mai atentă cu mine, apoi ușor, ușor vântul se întețește, din ce în ce mai aprig.
De entuziasm n-am dus lipsă niciodată, ba chiar aș mai avea de dat. E suficient să simt că un cuvânt, o contribuție minoră din partea mea poate schimba ceva sau pe cineva în bine și intru în vortex de bunăvoie.
Cine te inspiră pe tine?
Aș putea să înșir o listă lungă de personaje, oameni, locuri ori situații care mă inspiră. Profesoara de limba română din liceu îmi spunea adesea Burețel – în sensul că absorb tot ce văd sau citesc, că trag învățăminte și din bine, și din rău. Adevărul este însă că – știu, o să sune complet nepretențios – cele mai importante surse de inspirație pentru mine sunt mama și tata. Încă! Două caractere diametral opuse, cu comportamente și rutine diametral opuse. Mama, de exemplu, era veșnic în mișcare, pentru ea era esențial ca nimănui să nu-i lipsească nimic, de la nevoile primare la suflet. Tata era mai degrabă static, însă foarte atent la tot și toate, pentru el, nimeni nu trebuia să fie trist. Contradicția aceasta ne-a trecut însă peste multe încercări, iar în mine a creat un soi de echilibru. Și imaginația ne-au provocat-o continuu. Poveștile lor ne purtau prin spațiu și timp, prin aventuri incredibile. Nu știu dacă stabileau dinainte sau pur și simplu așa se completau ei, dar întotdeauna, mama plusa pe nevoia de siguranță fizică, iar tata pe puterea minții, pe acele decizii inteligente sau ghidușii care te scot din situații critice. De aceea, și astăzi, chiar dacă ei nu mai sunt demult, în momentele importante, eu tot de acolo mă încarc, din povețele și poveștile lor. De fapt, altfel ambalate și academic scrise, multe dintre sfaturile lor le regăsesc acum în toate cărțile motivaționale sau de dezvoltare personală. Doar că mi-e mai drag să mă întorc la mama și tata.
Un alt izvor de inspirație, femeile care de-a lungul istoriei au schimbat percepții, tipare ori cutume și tinerii curajoși care ating succesul cu propriile forțe.
Ce obiceiuri ai care te mențin “fit” mental și fizic?
Mersul pe jos. De când mă știu. Oricând, oriunde, dacă e pământ, verdeață, soare, apă, nu am nevoie de niciun alt stimulent. De la scurtele ieșiri de seară prin cartier și până la traseele montane sau plimbările lungi pe malul mării, trăiesc fiecare pas. Câtă vreme pot să merg și să-mi fac tovarășul de drum fie să râdă, fie să se enerveze (ha!) sunt bine. În rest, doar lucruri mici, pe care le-am prins în rutină.
Ai / ai avut un mentor sau niște mentori de-a lungul timpului? Spune-ne despre el / ea / ei și cu ce te-a(u) ajutat?
Da. Candiano Priceputu, poet, jurnalist și grafician, un om nobil din toate punctele de vedere. Ce am deprins cu precădere de la el? Un soi de eleganță gazetărească și bun-simț în a devoala răul. Îi sunt recunoscătoare pentru asta. Dumnezeu să-l odihnească! A rămas memorabil răspunsul meu într-un exercițiu: Să-mi fie cu iertare, dar sunteți un dobitoc, domnule!
Ce sfat i-ai da eului tău de acum 10 / 20 de ani? Dar celui de peste 20 de ani?
Pe cea din trecut, aș sfătui-o să se mai oprească din când în când, să-și acorde niște timp și pentru ea. Un sfat inutil, de altfel, de peste 20 de ani îi tot spun asta și… degeaba.
Celei din viitor… mi-aș dori ca la vârsta aceea să fi ajuns suficient de înțeleaptă și să își fi păstrat simțul umorului, astfel încât să râdă copios la orice i-aș aminti că i-am recomandat astăzi.
Ce nu te-am întrebat și ți-ar plăcea să împărtășești cu noi?
Admir înțelepciunea, inteligența și determinarea tinerei generații. Îi admir curajul și franchețea. Dar admir și încurajez, mai ales, acel mecanism, activat voit sau instinctiv, de autoprotecție în fața presiunilor. Îmi dă un sentiment de liniște, cei mai mulți dintre ei nu vor repeta greșelile noastre. Deși, nici pentru ei nu este și nu va fi foarte ușor. Alte vremuri, alte provocări, alte lecții de învățat.