Am avut recent parte de o experiență mai puțin plăcută prin care, probabil, mulți dintre noi am trecut de când zborul cu avionul a devenit atât de frecvent. Pe scurt, avion defect la sol, încercare de remediere eșuată, 6 ore de așteptare, zbor anulat, plecare reușită abia a doua zi cu un alt avion. Evident că cele 6 ore par și mai lungi când se întâmplă noaptea iar la ora 2 dimineață ești nevoit sa te întorci pentru câteva ore de somn în locul din care plecaseși cu bagajele făcute. Dacă la asta se adaugă și lipsa opțiunilor și limitarea spațiului, e clar că vorbim de un bun test de gestionare a stresului.
În astfel de situații mă ajută de multe ori să intru în rolul de observator. Dacă mă uit la ceilalți și analizez reacțiile lor, uit cumva de ale mele, pentru o perioadă măcar. E fascinant cât de diferit pot reacționa oamenii în astfel de ipostaze și cum fiecare are modul său de a le gestiona. Ce e comun este că cei care nu prea mai pot să își stăpânească frustrarea inerentă simt nevoia să se descarce și, de o obicei, o fac pe primele ținte sigure care au o legătură indirectă cu incidentul. În cazul de față e vorba de personalul de la îmbarcare.
Mi-au atras astfel atenția cele două domnișoare care au făcut mai mult decât onorabil față unui val de indignare, remarci ironice, agresive și nepoliticoase. Pentru mine era evident că ele nu lucrează pentru compania aeriana respectivă, fiind angajate ale companiei de handling a aeroportului. Era evident că își luau puținul de informații de la echipajul aeronavei de la sol. În zumzetul care se transforma pe alocuri în ridicare de ton și uneori țipete, cel mai des auzeam expresii de genul: „pe mine nu mă interesează”, „mie să îmi spuneți…”, „așa faceți mereu!” „nu e posibil așa ceva!” Nu toți pasagerii reacționau așa, desigur, dar cei nouă, zece mai vocali le testau din plin nervii.
Aveam și eu o întrebare pentru ele. Răspunsul, indiferent de natura lui, mă ajută cumva să anticipez o posibilă rezolvare sau un oarecare orizont de timp. Eram curios să aflu daca sunt mecanici acreditați Boeing pe aeroport și dacă mai sunt acolo. Am ezitat mult să întreb după ce am văzut începutul de „răscoală”. Disponibilitatea lor scădea în mod evident pe măsură ce reacțiile pasagerilor erau mai nerezonabile. Am profitat totuși de un moment de acalmie prilejuit de împărțirea apelor și gustărilor din partea companiei.
M-am apropiat timid și le-am spus că îmi dau seama că au tot răspuns la întrebări, că unii s-au comportat urât cu ele și că probabil sunt oricum nevoite să stea mult peste program. Am putut să observ imediat cum fețele lor tensionate și ușor încruntate deja se deschid cu un mic zâmbet și o oarecare surprindere. A urmat un dialog în care am aflat mult mai mult decât mă așteptam. Da, erau mecanici acreditați, erau chiar acolo și lucrau. Compania ceruse 3 oferte pentru piesa problemă, și aparent căpitanul insistase căci voia să o rezolve, în ciuda reticenței acesteia de a cumpăra piesa de la București. Mai durează cel puțin o oră și apoi vor lua clar o decizie.
Mi-au spus că acestea sunt detalii pe care în mod normal nu e recomandat să le dea. Totuși le-am primit și pe moment m-am simțit ca un mare învingător. Știam ceva în plus, anticipam ceva. Reușisem să gestionez o mică parte din stres. Mă gândeam apoi prin cât de multe astfel de incidente trec acele domnișoare și ce greu trebuie să le fie.
Chiar dacă eu căutasem să îmi rezolv interesul, mi-am dat seama că un dram de empatie poate ajuta pe toți, mai ales în momente mai dificile. Poate fi un exercițiu de atenție la ce se întâmplă în jur nu doar la ce ți se întâmplă ție.
Weekly Inspiration scris de Lucian Mihai.