“Ești prea sensibilă, dragă, trebuie să înveți să nu te mai afecteze nimic!
Ești prea dură, unii se sperie!
Pari prea elitistă!
Ai așteptări prea mari, lasă și tu standardele mai jos!
Pari prea ‘scoasă din cutie mereu’, mai umblă și tu cu ciorapii rupți, să pari umană!”
Iată câteva dintre etichetele, afirmațiile, uneori acuzațiile pe care le-am tot auzit de-a lungul anilor.
Nu v-a spus nimeni că sunteți prea… sensibili, impulsivi, agresivi, aroganți, empatici, nepăsători etc. încă? Nu e timpul pierdut, nu vă bucurați prea tare.
Oricum am face, tot avem niște etichete puse. Este la fel cu etichetele pe borcanele de gem. Mamaie și prietenele ei făceau gem, dulceață. Strângeau borcane în timpul anului, le spălau bine, le curățau etichetele, apoi, toamna, le umpleau. Celebrele etichete erau frumos lipite, scrise de mână, citeț: gem de prune, dulceață de nuci cu nucă, dulceață de trandafiri, șerbet, compot de corcodușe etc. Borcanele erau apoi așezate frumos pe rafturi în cămară, într-o ordine care mă făcea să tresar. Nu de alta dar eu nu am fost niciodată în stare să aranjez totul așa de bine. La mine ordinea este mai degrabă relativă.
Îmi amintesc de o dată când, copil fiind, mă pusese mama să fac ordine în șifonier într-o zi, cât era ea la serviciu. Jur că m-am străduit, am scos totul și am pus fiecare lucru împachetat pe raft. Mama m-a întrebat de ce nu făcusem ordine. Am rămas tablou. Mă străduisem mult și totuși, nu era evident.
Oricum, ca să revin, avea sens clasificarea borcanelor. Era important să știe mamaie unde găsea ce îi trebuia. Altfel, ar fi fost haos.
La fel e și cu oamenii. E această nevoie de a ne pune în cutiuțe: acela e agresiv, acesta e impulsiv, una e prea sensibilă, alta e prea nepăsătoare și multe altele.
Una dintre cărțile din jocul Dixit ne arată un om în mișcare, cu niște hârtiuțe lipite de el, ca niște post-it-uri. Pe acelea nu scrie nimic. Cam așa suntem și noi, cu toate etichetele metaforice pe care mai pune din când în când cineva un cuvânt. Suntem îmbrăcați cu ele, suntem toate și niciuna în același timp. Dincolo de fiecare hârtiuță este cineva la care uneori nu mai ajungem. În graba noastră cotidiană, rar mai există loc pentru conversații oneste, pentru atenție, răbdare, descoperire, prețuire, pentru exerciții de admirație.
Poate că suntem (prea) sensibili uneori, poate nerăbdători în alte situații, nepăsători, distanți, umili, calmi, blânzi, pasivi. Poate că toți avem din toate, le ținem în echilibru până când se umple câte un pahar, cineva pune o cireașă pe un tort și, iată, iese la iveală un aspect, o fațetă, este luminată o parte a diamantului care suntem fiecare. Diamantul are multe fațete. Nu este așa sau altfel. Fiecare dintre noi conține părți luminoase și părți mai umbrite, poate chiar întunecate. Le ținem în echilibru, uneori însă se manifestă și surprindem pe câte cineva. Care, iată, de-abia aștepta cu eticheta pe limbă, ca să ne-o pună: prea….!
Mintea noastră inconștientă e misterioasă, ia 90% din decizii fără ca noi să știm. Creierul este bombardat de 11 milioane de bucățele de informații în fiecare secundă. Dar putem procesa doar 40. Suntem construiți să căutăm calea minimei rezistențe, să folosim experiențele trecute pentru a face presupuneri, a pune ordine în lumea noastră. Sunt avantaje aici: niște decizii luate la un moment dat fac să luăm fructe de undeva anume, să cerem sfaturi unor anume persoane, să avem încredere într-un prieten, să mergem cu metroul mai degrabă decât cu mașina în anumite zone, să conducem mașina fără a ne gândi la fiecare mișcare.
Dar ghidându-ne doar după calea aceasta bătătorită ar fi limitativ: ar fi ca și cum ne-am uita la lume doar prin gaura cheii. Există riscul de a cădea în capcana prejudecăților.
Mai ales când e vorba de oameni, merită să lăsăm acasă etichetele, să deschidem ușile minții și să avem curiozitatea de a afla cine este în fața noastră.
Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.