Despre tine – cine esti, ce iti place, cum ai ajuns sa faci ce faci acum; cum te-ai apucat de scris.
Cred că unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult acum e că nu sunt un singur lucru, că am (încă) rezerve de entuziasm și de surpriză chiar și pentru mine însămi. Îmi place literatura, dar îmi place și plimbarea; live-ul, dar și montajul; călătoria, dar și câte un weekend leneș, cu ai mei și cu timp numai pentru noi. Am început să fac radio foarte devreme și l-am iubit cu intensitatea vârstei și a pasiunii profesionale încă nemâncate pe la colțuri, dar m-a dezamăgit profund, la nivel uman, așa că acum fac podcast, scriu cronică de carte, fac #booktube, moderez evenimente, scriu editorial și semnez interviuri în două reviste care îmi plac. Altfel spus, locuiesc tot în cuvânt și în ce poate face el, dar nu am rămas cu prima iubire, ci mi-am luat vocea în spinare, cum își duce melcul casa, și am plecat cu ea unde am văzut cu ochii. Stau acolo unde simt că pot să evoluez, unde mediul nu e conflictual și unde pot să-mi fac meseria între oameni care înțeleg și apreciază conținutul cultural explorat cu instrumentele secolului în care trăim. E ceea ce pot eu să livrez și mă străduiesc să o fac cu conștiință și cu mult respect – atât față de ce am de făcut, cât și față de mine. E o piesă de la Robin &The Backstabbers cu un refren care m-a urmărit o perioadă, „Ai grijă de numele tău, altul n-am de unde să-ți dau…”. Așa că am grijă. De numele meu, de mine și de lucrurile în care cred și pe care simt că pot să le fac. Scriu mai rar decât aș vrea, pentru că nu pot trăi din literatură în România – am înțeles asta, dar încă mă zgârie, ca realitate. Scriu, însă, pentru că am înțeles și că nu prea pot altfel. Scrisul ăsta e parte din cine sunt și m-a ținut la suprafață de prea multe ori ca să nu pricep că el e pluta mea. Habar nu am unde mă poartă, dar știu că m-a salvat, de lume și de mine, de mai multe ori. Așa că scriu, cu frustrarea faptului că sunt o scriitoare de noapte și de weekend, de firișoare de timp decupate din vacanțe, cu mașina de spălat și câte un deadline clipocind în fundal. Și cu câte o poveste sau o imagine în cap, care se străduiește să iasă la mal.
Un proiect de care esti mândra, o realizare a ta – spune-ne despre ea.
Îmi e foarte greu să fiu mândră de lucrurile făcute de mine. Poate și pentru că nu am exercițiul ăsta. M-am obișnuit să nu prea fiu mângâiată pe creștet și, când se întâmplă, mi se pare exotic. Cred că e un tip de experiență în care se regăsesc câteva generații care au înțeles târziu că e în regulă să-și mai ia și pauze, să se bucure de ce fac și de cine sunt, să trăiască și în afara job-ului și a așteptării unui cuvânt bun din partea altcuiva. Să nu fie o bancă de succese care să-i mulțumească pe alții, chit că ritmul lor e un bilet sigur către burnout și blazare. Mă bucur de fiecare interviu și de fiecare text care nu mi se pare banal sau oubliabil, pentru că e atâta balast în tot consumul nostru cultural, sunt atâtea E-uri (mai mult sau mai puțin metaforice) încât orice moment creativ care „crește organic” e (și) o mică victorie personală. Deloc în ultimul rând, mă bucur de fiecare moment în care îmi depășesc o limită. Sunt un om mai degrabă introvertit căruia-i plac microfoanele și discuțiile cu public. Faptul că exist în interiorul acestui paradox e parte din relația mea cu mine. E un proiect de anduranță, dar și un tip de sociabilitate curatoriat. Mă simt acasă în contradicția asta și lucrul acesta, în sine, e o realizare bizară și, totuși, importantă pentru mine. La nivel personal, mă bucur că nu dau presiunea asta mai departe. Copilul meu știe că îl iubesc pentru cine e el, fără nicio legătură cu notele sau cu orice alt tip de display public de cunoștințe. Oamenii cu care lucrez știu că nu sunt pentru mine rotițe într-un mecanism, ci identități separate, care merită respect și relaționare necomplicată artificial. Nu știu dacă asta e o realizare, dar o bucurie este sigur.
Ce disciplina ai, cum arata o zi de-a ta?
Eclectic 😊. Am zile aglomerate, un mixaj de rigoare corporatistă cu call-uri, deadline-uri și altele asemeni și o zonă de croșetat interviuri, scris texte, documentare, conversație necesară pe marginea unui subiect relevant. Citesc… mult, și de voie și de nevoie, apar rar pe la petreceri și evenimente, mă străduiesc să mă mișc cât de alert pot între familie, job și o zonă creativă (care pierde, cel mai des, pariul la finalul zilei). E un echilibru fragil, iar eu jonglez imperfect. Uneori sunt mulțumită, alteori știu că azi atât am putut. Mai e și mâine o zi, vorba lui Scarlett.
Ce faci cand ai senzatia ca ai obosit/ ca jonglezi cu prea multe?
Mi-ar plăcea să îmi pot lua liber de câte ori nu mai pot. Majoritatea oamenilor nu au, însă, luxul ăsta. Nici eu nu îl am. Încerc, însă, să nu supraaglomerez weekend-urile (sunt multe cafele pe care nu le beau cu prietenii și multe spectacole pe care le pierd, dar știu că viața pe fast forward nu e pentru mine – nu sunt ceea ce se cheamă a social butterfly), să nu lucrez peste program decât în situații excepționale și să am la fel de mult respect pentru timpul cu ai mei ca pentru cel profesional. Mi-aș dori mai multe ore de somn și mai multe evadări din cotidian, dar, de cele mai multe ori, cred că trebuie pur și simplu să accepți faptul că sunt mingi care vor scăpa pe jos. Intermitent. Important, pentru mine, e să nu fie mereu aceleași. Dacă excelez profesional și acasă nu prea ne vedem la față e la fel de rău, după mine, ca în cazul unei vieți personale bune, fără niciun highlight profesional. Sigur că nimeni nu poate menține un echilibru perfect. Câteodată cheia e să înțelegi că ești un om, vorba înțelepciunii de pe Pinterest, #notchocolate, așa că nu ai cum să fii campion en titre la toate sporturile. Sprintezi unde poți, te târăști unde nu mai poți. Și, din când în când, te așezi pe marginea drumului, îți tragi sufletul și te uiți la alții cum aleargă. E posibil să pierzi cursa, dar măcar îți păstrezi suflul.
Cum iti mentii nivelul de energie / entuziasm suficient de bun încât sa poți scrie?
O să sune un pic emfatic și prețios, poate, dar nu e meritul meu. Pe cuvânt că nu e. Scrisul ăsta are o chimie a lui, știe exact ce să facă, mă ține în priză cât e nevoie și are calitatea rară de a nu mă seca de puteri. Și de a nu mă plictisi (faptul că mă plictisesc repede, intelectual, e un minus al meu pe care doar literatura l-a transformat într-un plus). Îmi place suficient de mult cât să nu trag în jug. Frustrarea mea e că pentru scris îmi rămân doar firmiturile zilei, dar sunt bune și ele, când e foamea mare.
Cine te inspira pe tine?
Mama, Marius, fetița noastră, Maria, oamenii (mulți) cu care stau de vorbă pentru podcast, unii dintre autorii pe care am privilegiul să-i întâlnesc, prietenii calde, mai mult noi decât vechi, cu oameni care mă sună doar ca să vadă ce fac, nu pentru că au nevoie de ceva punctual de la mine. Mă inspiră mulți oameni, așa cum sunt și mulți care-mi taie aripile, dar cred că acesta e marele pariu al vieții de adult: să nu te acrești când te mușcă viața, să nu te smochinești intelectual, să nu exacerbezi dezamăgirea în detrimentul momentelor de bucurie sinceră, de inspirație, de umanitate vie și autentic frumoasă. Cred că sunt într-un moment din viață în care mă bucur de tot ce pot cuprinde cu mintea, de ai mei, de ferestrele deschise mai mult decât de ușile pe care le-am închis.
Ce obiceiuri ai care te mentin “fit” mental si fizic?
Citesc mult, încerc să fiu informată și să nu rămân captivă în convingerile mele. Încerc să mă mișc mai mult, deși nu-mi iese mereu și să mănânc mai puțin dulce (nici asta nu-mi iese mereu). Mă străduiesc să beau mai multă apă și să stau mai mult afară. Și să fac pace cu faptul că nu întinerim. Cred că unul dintre cele mai sănătoase obiceiuri pe care le am este acela de a nu mă lua foarte tare în serios. Mă ajută să trec mai ușor peste toate momentele în care mă împiedic. Mi se spune des că nu știu să primesc un compliment și cred că așa este, așa că încerc să mă mai relaxez și să nu spun constant cât de nemulțumită sunt eu (de mine) când cineva remarcă faptul că am făcut ceva bun, că arăt mai odihnită sau că am pus o întrebare deșteaptă. Port cercei frumoși. Mari, de cele mai multe ori. În ciuda faptului că sunt un om eminamente modest. Știu că pare un artificiu superficial, fără nicio legătură cu starea de bine, dar pentru mine cerceii sunt armură socială și blazon identitar. Trebuie să aibă sunet și să fie lungi, să-mi dea senzația de frumusețe un pic extravagantă pe care să o pot mixa cu simplitatea unei idei clare. Mi-ar plăcea să dorm mai mult, să înot mai des și să merg mai mult pe jos. Note to self. Sper să reușesc la un moment dat.
Ce carti / podcasts ai recomanda?
Multe. La capitolul cărți am liste nesfârșite de autori, de la Yanagihara la Jaume Cabré și de la Salman Rushdie la Toni Morrison. Dar nu citesc doar literatură, ci și cărți de fashion, de călătorie, de gastronomie, de design interior – e o lume mare, mustește de creativitate și e păcat să guști dintr-o singură felie de tort. Ascult podcastul lui Anderson Cooper, All There Is, pe cel cu recomandări de cărți al lui Jen Campbell, Books with Jen, On Purpose, al lui Jay Shetty, Stephen Fry’s Inside Your Mind, dar și podcasturi de la noi: Zest, de Sabina Varga, This Is Eclectic, podcastul lui Mihai Dinu, Vorbitorincii, cu Cătălin Striblea și Radu Paraschivescu sau Cronicari digitali.
Ai / ai avut un mentor sau niste mentori de-a lungul timpului? Spune-ne despre el / ea / ei si cu ce te-a(u) ajutat?
Am avut, sporadic, dar am avut și ani de bâjbâială, studiu exclusiv individual, funcționat în medii școlare și profesionale în care progresul cuiva tânăr și entuziast nu interesa pe absolut nimeni. În continuare cred că mentoratul e o valoare esențială care lipsește prea mult, instituțional vorbind, de la noi. Nu e vorba doar că nu există consiliere profesională în școli, dar mica și persistenta cultură a mâncătoriei, a nivelării valorice, a datului la gleznele colegului de culoar, să nu cumva să alerge mai repede ca tine e una dintre cele mai triste și mai comune realități românești. E mult de recalibrat și de reconstruit aici, la nivel de mentalitate și de bune practici.
Ce sfat i-ai da eului tau de acum 10 / 20 de ani?
Să o ia mai ușor. Cu toate. Să nu se cheltuiască aiurea, să nu se învinovățească pentru tot, să nu se epuizeze gratuit. Să nu trăiască doar pentru alții. Nimeni nu o să te întrebe vreodată dacă ai terminat cu 10 sau nu, câte poezii ai recitat în copilărie, câte olimpiade, câte proiecte, câte nopți ai stat să bibilești o idee pe care s-a cocoțat altcineva, în ce condiții ai învățat/ai muncit/ai rezistat sub presiune/ai acumulat cunoștințe și experiență. Absolut nimeni. Să nu se mai opintească să schimbe oameni care nu au nicio intenție să se schimbe. Să accepte faptul că sunt puțini cei care rămân lângă tine când îți e greu și mulți cei care ridică piatra. Că nu poate mulțumi pe toată lumea. Că e sănătos să nu întorci și celălalt obraz. Că nimeni nu-ți poate lua interiorul minții tale – ce ai construit acolo e al tău și nu se poate copia, falsifica sau bagateliza. Și că e în regulă, câteodată, să te mai pui și pe tine pe lista de priorități. Nu doar când ești bolnav sau când nu funcționezi la randament maxim.
Ce nu te-am intrebat si ti-ar placea sa impartasesti cu noi?
Mi-au plăcut toate întrebările. Cred din ce în ce mai mult în oamenii care fundamental buni, empatici, flexibili în gândire, deschiși către lume, toleranți cu cei din jur, cu ideile și cultura celorlalți. Pentru mine ei sunt campionii prezentului, pentru că, la finalul zilei, munca lor lasă urme mai puternice decât orgoliul personal care se hrănește cu doze din ce în ce mai căznite de excelență. Și mai cred că agresivitatea mutilează și că renunțarea la ea este educabilă. E nevoie doar de un efort comunitar susținut și de conversații deschise despre toate subiectele care dor: educație, sănătate, violență în familie, la școală, la locul de muncă, discriminare, cultură instituțională. Sunt multe. Sunt grele. Dar se pot (încă) rezolva.
Mi-ar plăcea sa ne spui și ce cărți ai publicat, dacă ai ceva în lucru.
Am publicat romanele Dincolo de portocali (2015) și Nautilus (2017), la Editura Humanitas, și Poveste pentru Maria (2019), la Nemira. Am apărut în câteva antologii – Selfie (Editura Arthur, 2018), Dragă Virginia (Black Button Books, 2019) și Literatura la feminin. O antologie (Editura Seneca, 2021).
În prezent lucrez la un roman pentru care am foarte puțin timp, în care mă simt eu însămi și mă bucur mult și în legătură cu care nu am absolut nicio ambiție.