”Laptopul meu are personalitate: când se încarcă 100%, când nu vrea deloc, când stă pe la 50%. Nu am observat acest lucru până la pandemie, când 12-14 ore din ziua mea sînt în fața ecranului. Cum folosesc mult video, am nevoie să am bateria buna, cablurile bune pentru încărcătoare.

Aș compara laptopul și nevoia de a fi încărcat, up and running mereu, cu modul în care ar fi de dorit să fie ‘încărcați’ cu energie oamenii din organizații.

Avem toți zile când avem energie, sîntem pe val, zile când sîntem la nivelul marii, iar altele sub apă, când nu ne vine să începem ziua. Cu atât mai mult, în incertitudine, e necesar să avem diverse intervenții care să ne susțină.
Aș îndrăzni să afirm că o responsabilitate mare revine fiecăruia dintre noi dar un sprijin important poate veni de la companiile unde lucrăm.
Responsabilitatea individuală aș zice că este pentru nivelul de energie, de implicare. Aceasta presupune:

- Să identificăm ce ne face să ne dam jos din pat dimineața cu dorința de a face lucruri; ce proiecte avem de care de-abia așteptăm să ne apucăm.

- Să ne înconjurăm și de oameni care să ne susțină în a avea o stare bună.

- Să fim atenți la modul cum ne hrănim mintea, sufletul și corpul (ce citim, învățăm, ascultăm, ce emoții avem, ce mâncăm, dacă facem exerciții și în ce fel). Știu, par lucruri simple dar cât de buni sîntem în privința lor?

- Să găsim formule de a ne practica pasiunile, atât cât e posibil acum. Una din pasiunile mele o reprezintă parfumurile. Am multe, le combin; merg des la un magazin cu parfumuri de nișă, petrec destul de mult timp acolo; citesc despre parfumuri; ascult pe alții care povestesc despre ingrediente, istoria acestui domeniu.

- Să citim literatură sau despre oameni celebri, autobiografii. Cititul unor asemenea cărți ne dă senzația că trăim mai multe vieți noi înșine, ne dă idei.

- Să fim foarte atenți la cum alternăm momentele de relaxare cu cele de lucru, să le combinăm astfel încât să obținem starea cea mai bună pentru a fi cea mai bună versiune a noastră din acea zi.
Poate avem nevoie de cineva cu care să vorbim, atunci când ne este greu – să fim conștienți de asta și să căutăm cea mai bună versiune pentru noi: prieteni, coach, mentor, psihoterapeut, ce funcționează pentru fiecare.

Responsabilitatea companiilor:

Vă amintiți de poza aceea de după 2009, în care un CEO îi spune CFO că trebuie să investească în dezvoltarea oamenilor; CFO zice: dar dacă investim și pleacă? Iar CEO: dar dacă nu investim și stau?

Senzația este că acum e foarte important ca managerii să îi țină aproape pe angajați. Nivelul de incertitudine este mare pentru toată lumea. Acum este un moment în care să vedem ce nevoi au oamenii, cum putem să îi susținem.
Am văzut o prezentare la Back to Business Virtual Summit, în care reprezentanta firmei Kantar arăta rezultatele unui studiu făcut de ei. Era despre ce vor face oamenii după lockdown:

1. Focus mai mare pe igienă;
2. Să mănânce mai sănătos;
3. Să petreacă mai mult timp cu cei dragi;
4. Să investească în dezvoltarea lor.

După cum vedem, este o nevoie de a acoperi atât zonele de jos, cât și cele de sus ale piramidei lui Maslow.
Cred că dacă acum arătăm că ne pasă de oameni, de ce au ei nevoie, avem șanse mai mari ca ei să țină minte, să fie mai motivați, mai productivi.
O companie are acces la alte resurse, studii, poate susține dezvoltarea oamenilor la alt nivel, iar de această investiție beneficiază și ea.

Să nu uităm că, dacă sîntem ca laptopul meu, fără baterie, nu e prea simplu să ne încărcăm singuri. Nu căutăm resursele atunci, e bine să le avem listate deja, să avem pârghiile de sprijin stabilite, să avem un cablu de rezervă, care să ne reîncarce bateriile.

Tu cum îți reîncarci bateriile?”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#enablingchange
#energising

Read More

”Adresez o întrebare și aștept răspunsul participanților. Pe ecran, în fața mea, văd cincisprezece pătrate negre. Pe fiecare, un nume și un prenume scris cu alb intră în contrast cu cincisprezece simboluri roșii de microfon închis. Secundele trec, par minute, iar albul numelor se contopește parcă cu roșul microfoanelor. Oare mai sunt acolo? I-am pierdut? Lucrează la altceva? într-un final câteva persoane răspund și parcă mă surprinde că erau încă conectați la discuție. De unii nu voi fi sigur nici până la final. Probabil nu sunt singura persoană care a experimentat o astfel de situație în ”noua realitate” generată de pandemia prin care trecem. Din fericire, majoritatea persoanelor cu care am lucrat își deschid camerele iar acest lucru aduce un plus în calitatea comunicării, participare, atmosferă, schimb de idei și chiar eficiență din punct de vedere al timpului consumat.

Lucru de acasă impus de necesitatea distanțării sociale va mai continua (pentru ”gulerele albe” care își permit acest privilegiu) probabil cel puțin până la sfârșitul acestui an, iar parte din acest fel de a munci va rămâne valabil și în epoca post pandemie. Un efect al distanțării sociale este și distanțarea afectivă iar afectele joacă un rol esențial în dinamica naturală a relațiilor noastre de lucru. Noul mod de lucru la distanță vine cu constrângerile, dezavantajele și avantajele sale iar folosirea optimă a instrumentelor pe care le avem nu se leagă doar de eficiență, productivitate și rezultate ci și de stare, motivare și apartenență. Folosirea camerei video este singurul lucru care poate suplini în lucrul de la distanță ceea ce în mod natural facem când socializăm, comunicăm sau colaborăm, ne vedem, ne privim în ochi, zâmbim, ne încruntăm, dăm din mâini, ridicăm din umeri și multe altele.

În afară de experiențele mele și ale colegilor mei, am aflat din discuții cu clienți, parteneri sau prieteni că modelul de a lucra în echipe la distanță cu camera închisă sau doar în conferințe audio nu este sporadic și că pentru unele organizații e deja un mod de lucru obișnuit. Indiferent că vorbim de impactul asupra unei echipe, departament sau organizație, acest detaliu al camerei deschise este și va fi relevant pentru ceva vreme de acum încolo.

Este adevărat că nu putem impune folosirea camerei video în interacțiunile noastre și că vorbim până la urmă de o alegere personală – iar în contextul de care se face de acasă, este chiar un drept individual. De aceea, pentru a încuraja și nu pentru a impune un mod de lucru, cred că este nevoie să identificăm ce ne împiedică să deschidem camerele video sau ce ne motivează să le ținem închise.

Cred că un prim motiv se leagă de un model mental după care funcționăm cu toții, separarea spațiului privat de spațiul de muncă, ceea ce determină nevoia, conștientă sau nu, de a proteja spațiul privat, cel intim. Chiar dacă vorbim de un cadru limitat pe care îl oferă camera video, este vorba de o fereastră către spațiul intim pe care aceasta o deschide către ceilalți. Aici tehnologia ne poate ajuta, cel puțin în teorie, pentru că ne pune la dispoziție cadre artificiale care să acopere cadrul real în care suntem surprinși de cameră. Doar că, în lipsa unui perete uniform verde (sau măcar alb) am descoperit mulți modul în care capul, părul, sau părți ale feței ne pot fi deformate în momentul în care introducem un fundal virtual. Imaginea de cadru se poate estompa pe unele platforme de conferință, lăsând doar fața protagonistului clară și aparent asta nu e suficient pentru unii dintre noi.

La nivel european, România ocupă un loc fruntaș la numărul de persoane care dețin o locuință în proprietate personală dar, pe de altă parte, ocupă un loc codaș la mărimea spațiului locativ ceea ce face mai greu de gestionat spațiul de lucru de acasă cu ceilalți membri de familie sau parteneri de locuit. Aceasta adaugă un alt posibil motiv.

”Acasă” este asociat și cu confortul și relaxarea în ceea ce privește aparența, imaginea personală. De aceea, un alt factor se leagă de confort versus efortul necesar de a ne pregăti o imagine cu care e acceptabil din punct de vedere socio-cultural să ”ieșim în lume”. Vestimentația, părul, machiajul ocupă timp și efort și e mult mai ușor să apeși un buton.

Nevoia de a câștiga timp, unele urgențe, ne împing de multe ori să încercăm să facem mai multe lucruri de o dată și iată ce oportunitate ne oferă butonul de închis camera față de o întâlnire față în față unde ar fi un comportament mult mai ușor de sancționat din punct de vedere social.

Camera aduce cu sine și complexul reflectorului pentru că ea creează mult mai pregnant senzația că toți se uită la tine când vorbești deși acest lucru se întâmplă și când vorbești față în față cu un grup. La asta se mai adaugă un lucru poate mai puțin evident. Platformele de video conferință ne oferă în mod implicit deschisă camera monitor, cea în care ne vedem pe noi. Prezența camerei monitor distrage atenția de la subiectul discuției și focusul se duce inconștient către o nevoie atât de importantă pentru majoritatea oamenilor, nevoia de arăta bine, de a fi prezentabili de a ne simți bine cu noi înșine din punct de vedere estetic. Cum spunea cineva, e greu să conduci o șarjă de cavalerie dacă ești preocupat de cum arăți călare și prin urmare decât să avem oglinda cu noi mai bine o ”închidem”. Aici soluția tehnică e simplă, verifică cum arăți la începutul întâlnirii și apoi închide camera monitor dar lasă-i pe ceilalți să te vadă.

Și dacă am ajuns să scriu de soluții deja cred că ele nu sunt simple sau puține ci vin din câteva zone cheie: modelare, încurajare, toleranță, negociere și respect.

Cred că e nevoie ca liderii formali și informali dintr-o organizație să modeleze comportamentul camerei deschise și să încurajeze folosirea ei. Cred că e nevoie să cunoaștem, să înțelegem și să tolerăm cazurile speciale sau dificile prin care trecem cu toții la un moment dat. Mai cred că la nivel de echipe e nevoie să negociem deschis și să reglăm cele mai bune modalități de lucru și colaborare implicându-i pe toți. Nu în ultimul rând, cred că e nevoie să vorbim și despre respect și implicațiile pe care folosirea sau nu a camerei video o au în zona de valori și cutume sociale pentru că într-un fel sau altul generăm în acest moment noi cutume.”

Weekly Inspiration scris de Lucian Mihai.

#enablingchange
#remote

Read More

”Singura constantă este schimbarea – am auzit cu toții mantra modernă din mediul de business al ultimilor ani. Prin urmare, capacitatea de schimbare, de adaptare, flexibilitatea sunt prin definiție considerate calități, pe când rezistență la schimbare, nevoia de a păstra o stare de lucruri sunt percepute ca defecte, părți slabe sau aspecte de îmbunătățit.

Aș îndrăzni să provoc această mantră și să spun că poate e bine să gestionăm schimbarea apreciind în același timp continuitatea. Sau, ca să citez puțin din clasici, să se schimbe, primesc, dar să rămână și la fel, pe ici, pe colo.”

Într-un articol pentru spotmedia.ro, Georgeta vorbește despre importanța unui echilibru între schimbare și continuitate, într-un context în care continuitatea a căpătat un sens negativ.

Într-un final, ne propune să ne uităm și la câțiva teoreticieni: Kotter, Kurt Lewin sau Ayse Birsel. Cum văd ei schimbarea?

Găsești toate acestea în articol, aici: https://bit.ly/2BCu8hL

#enablingchange
#interacters

Read More

”Uneori, această întrebare este un pretext pentru cel care o pune, de a povesti el despre ce mai face. Nu apuci să spui mai mult de ‘bine, uite, lucram la un proiect, un articol, un raport’, că imediat celălalt începe să povestească despre proiectele sale.

Alteori, înainte să răspunzi, auzi: ‘uite, te-am sunat ca să îți spun…’

Sau: apuci să spui ‘bine’ că celalalt spune ‘bine, nu? Mă bucur! Păi hai să îți spun…’ sau ‘îmi pare rău că nu ești bine. Uite de ce te-am sunat…’

Cel mai tare însă mă surprinde o cunoștință din altă țară care, atunci când eu întreb ‘Ce mai faci?’ răspunde cu: ‘firma o duce bine, am reușit să creștem vânzările față de anul trecut, până acum am păstrat toți angajații’. Când spun: ‘bine, și tu, tu ce mai faci?’, continuă cu ‘challenge-ul este să avem un cashflow pozitiv anul acesta’. Atunci îmi dau seama că nu are sens să mai intreb. Pentru această persoana imaginea sa este mai importantă decât orice. Nu vrea să arate vreo vulnerabilitate, cuvântul în sine are doar conotații negative în simbiotica acestui om.

Când e ultima dată când cineva te-a ascultat? Se întâmplă mai rar, poate că din lipsă de timp, din lipsă de rabdare, din dorința de a eficientiza până și relațiile.
Și totuși, natura ne-a dotat cu o gură și două urechi. Poate că e un indiciu aici. Sigur, poate că interpretarea e simplistă – dar mă întreb dacă relațiile nu ar fi mai bogate, mai echilibrate, dacă am vorbi mai puțin și ne-am asculta mai mult?”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#enablingchange
#activelistening

Read More

 

‘Produsul… combate fisurile anale’

Aceasta este o reclamă pe care am auzit-o dimineața la TV. În timp ce făceam un ceai, tăiam niște fructe pentru micul dejun, am lăsat să meargă televizorul în fundal, ca să aud ce s-a mai întâmplat în ultimele 24 de ore.

Mai auzisem această reclamă dar am trecut peste ea, așa cum, de altfel, toți trecem zilnic peste multe altele inadecvate, aș spune, unui program de știri.

Am fost sensibilă de această dată pentru că, în urmă cu o zi, vorbisem cu o doamnă redactor la o televiziuneia copiilor în România, despre ce putem face pentru a-i pregăti cât mai bine pentru viitor.

Am vorbit despre ce face asociația în care sînt, ce fac mulți oameni din business implicați pro bono, mulți coachi, mentori, multe ONG-uri, cum îi implicăm pe directori, profesori, elevi, părinți.

Dincolo de acestea însă cred că este foarte relevant ce facem și în diverse alte zone ale societății. TV-ul este un exemplu. Cred că e necesar să modificăm pe alocuri conversațiile pe care le avem în spațiul public. Copilul preia din mediu foarte mult, mica vietate e mimetică, valorile sale sînt în curs de formare. Cei care generează mediul ar fi de dorit să se comporte mai responsabil. Înțeleg că banii sînt importanți. Dar mă întreb ce tipuri de conversații ar vrea cei de la tv să audă copiii lor în fiecare zi?

Știu, viața are bube, mucegaiuri și noroi. Cu siguranță fiecare le vede. Poate că e bine să le vadă un copil după ce l-am susținut să gândeasca critic, să își dezvolte imaginația, curiozitatea, empatia, i-am sădit niște valori. Atunci va ști singur să scoată frumuseți și lucruri noi din realitate.

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#enablingchange
#education

Read More

 

”În dialectul Zulu din Africa de Sud, când se întâlnesc, oamenii se salută astfel:

Sawubona (te văd)
Kgikhona (sînt aici)

Închipuiți-vă cum ar fi să ne întâlnim și să ne spunem: te văd!
Este ceea ce avem nevoie toți: să fim văzuți, observați, înțeleși, acceptați, așa cum sîntem noi.
Și totusi, de câte ori nu am avut senzația că nu sîntem înțeleși, că nu sîntem auziți, că vorbim, parcă, în paralel cu ceilalți?
Cei din jur au diverse impresii despre noi, impresii generate, în principal, de doi factori:

De modul de gândire al interlocutorului (bazat pe experiențele sale, educația, interacțiunile sale).

De ‘măștile’ pe care le purtăm în societate. Ceilalți nu văd cum sîntem noi cu adevărat pentru că noi nu arătăm ființa noastră reală. Arătăm pe cine credem noi că ar vrea ceilalți să vadă, pe cine credem că s-ar potrivi situației.

Poate că ne e teamă că am putea fi răniți, poate că ne simțim inadecvați, poate că sîntem în căutare, iar această călătorie către sine vine cu timpul. Ființa noastră adevărată este perla ascunsă în carapace; noi știm că e acolo, durează însă până avem curajul de a o lăsa la lumină.

Oricum, cel mai mare curaj pe care ni-l asumăm este să fim văzuți așa cum sîntem cu adevărat.”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#enablingchange
#knowyourself

Read More

 

”«Dă-mi voie să te ajut!», îmi spunea un amic de câte ori ne vedeam iar eu căram după mine un rucsac plin cu laptop, cărți, caiete, diverse hârtii. «Nu, că pot și eu», îi spuneam. «Știu că poți, însă nu e despre asta. Îmi face plăcere să te ajut. Dă-i voie unui om să te ajute când se oferă, învață să accepți că, dacă îți oferă ajutorul, chiar vrea să facă ceva.»

A fost atât de înduioșător, privirea lui, tonul erau atât de sincere încât am acceptat de atunci să mă las ajutată, din când în când. Gabi este unul dintre cei mai buni oameni din lume. Pentru mine e definiția omului blajin; îl văd de vreo 2 ori pe an și mă minunez că nu l-a înrăit nimic.
Sînt recunoascătoare că am întâlnit astfel de oameni. Mai am câțiva astfel de oameni în jur.

Am încercat, încerc să fac și eu ca ei. Mă debusolează însă când ofer să ajut cu ceva și primesc refuz constant.
Nu știu, oamenilor le e teamă că te deranjează (deși tu te oferi), că o spui doar ca să te afli în treabă (de ce ai risca să primești un Da, dacă nu vrei să ajuți?), sau că ai crede despre ei că nu pot singuri (modelul meu din trecut) sau, poate, că ar rămâne datori??

Pe vremuri, când nu aveam mașină, și așteptam în frig troleul sau curgeau apele pe mine în tramvai vara, mi-am propus să nu las pe alții să treacă prin astea când voi avea mașină. Este un exemplu de ajutor, banal, așa cum era și cel cu rucsacul. Dar nu știu, mândria noastră, nevoia de a menține o imagine, de a nu rămâne vreodată în viață datori, ne împiedică să acceptăm vreun sprijin.

Poate că ține de oraș, de individualizarea mare, de destrămarea ideii de comunitate. Când eram mică, în cartierul bucureștean în care am locuit, oamenii se ajutau între ei și părea normal să facă asta. Mai mult de atât, era firesc să îi dai și tu altuia ceva, să te porți frumos, și pentru că, la rândul lui, a făcut la fel.

Mă gândesc acum: în ce societate vrem să fim, într-una în care oamenii se susțin sau într-una individualistă, hiper-competitivă?
Parcă mi-ar plăcea mai mult prima; nu cred că pe termen lung trăim o viață frumoasă, bogată în amintiri, doar de unii singuri.”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#enablingchange
#interacters

Read More

”Dacă ești manager de departament, șeful unei firme, CEO, probabil că nu ți-a fost prea ușor în ultimele două luni. Bine, nici anul trecut nu a fost neapărat un coș cu flori. Când spun aceste lucruri, mă gândesc atât la nivel macroeconomic, cât și la nivel de individ, de găsire a modalităților de motivare, energizare a oamenilor.

Ultimele două luni însă au pus la încercare imaginația tuturor. A fost nevoie sa regândim modul de lucru, de conectare cu oamenii, unele fluxuri, procese, să ne arătăm încrederea că fiecare face ce are de făcut.
Unii dintre noi s-au adaptat mai ușor, mai repede, mai bine, pentru alții a fost și e în continuare complicat.

Deunăzi am avut o surpriză frumoasă. Mi-a scris o clientă și mi-a povestit despre mesajele foarte bune pe care le-a primit de la mai mulți oameni din firmă.
Acestea au venit după ce ea însăși a trimis un mesaj către toți angajații; nu era singurul, dar acesta din urmă a fost altfel. În acel mesaj, după cum afirmau câțiva dintre cei care i-au scris, ea a arătat căldură, înțelegere, empatie și le-a dat speranța că sînt pe drumul bun și că împreună vor reuși. Mi-a înseninat ziua.

Câteva lucruri mi-au venit în minte:

E un semn tare bun când un CEO dă astfel de mesaje. Îmi amintesc de afirmația lui Napoleon: ‘liderii sînt negustori de speranță’. A arăta empatie față de oameni acum e mult mai greu decât să vorbim sau să scriem despre această noțiune. Iar asta e din nou ceva ce mă bucură.

Când mai mulți oameni reacționează pozitiv la un mesaj al CEO, mai ales că nu interacționează direct, înseamnă că i-a atins, i-a surprins plăcut. Am un prieten în altă țară care îmi povestește cu admirație că CEO al băncii unde lucrează el le trimite mesaje des și îi încurajează, le spune ce decizii a mai luat ca să țină lucrurile în echilibru, să contribuie în societate în această perioadă. E o dovadă de generozitate a oamenilor să aprecieze așa ceva.

Am perceput aceste mesaje ca pe o rază de lumină într-o lume în care, timp de câțiva ani, comentariile la adresa managerilor erau o vale a plângerii. La vremuri noi, iată că pot să apară alte comportamente din toate părțile. Știu, veți spune că oamenii nu se schimbă așa ușor. Adevărat, dar sînt niște semnale bune și merită scoase în evidență.
Până la urmă, să ne amintim că dacă îl tratăm pe un om ca pe cea mai bună variantă a sa, are șanse să devină acea variantă.

O să vă las cu o poveste care îmi place mult și care arată că putem face fapte mici ce pot să aibă efecte mari:

Un om se plimba pe o plajă pe care erau mii de stele de mare aduse de valuri. A întâlnit un băiețel care lua, pe rând, câte o stea de mare și o arunca înapoi în apă. L-a întrebat: ‘Ce faci? Nu vezi câte sînt? Nu poți să le salvezi pe toate, e în zadar!’
‘Nu le voi salva pe toate, poate; dar sigur o voi salva pe aceasta; și pe aceasta; și pe aceasta…’

Tu ce gesturi mici faci ca să ‘salvezi’ metaforic câte o stea de mare?”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#enablingchange
#makingadifference

Read More

 

”«Dacă vrei să construieşti un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori şi alte materiale. Învaţă-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârsită.» (Antoine de Saint Exupery)

Înainte de martie 2020 era un fel de vale a plângerii în multe firme: oamenii erau nemulțumiți de manager, de echilibrul viață personală – viață profesională, de colegi, de clienți, de timpul petrecut către și de la birou.
Într-un fel aveam senzația că nu mai găsesc un alt sens în ceea ce fac, în afară de a avea un salariu pentru a-și duce existența.

Peisajul politic, spectacolul mediatic nu ajutau deloc, dimpotrivă. Puteai ușor să ai senzația că ești un pion pe o tablă de șah pe care alții făceau mutările, iar tu nu aveai nici măcar puterea unui turn sau a unei regine. Sau puteam să ne comparăm cu cei care trăgeau la rame în cala unei corăbii, pe vremuri. Fără nici un pic de vizibilitate, fără speranțe dincolo de ziua curentă.

Mulți oameni au așteptat ca managerul să le dea speranțe, viziune, încredere că, dincolo de munca la rame este ieșirea pe punte, relaxarea, farul și țărmul în depărtare.
Nu toți managerii au putut face asta; ei înșiși poate că se simțeau asemenea oamenilor din echipele lor. Sau poate nu știau cum, nu găseau ei un punct de lumină în zare.
Am trăit într-o vreme definită de o gândire tranzacțională, birocratică, în care am văzut mulți manageri și formatori de opinie narcișiști, plini de ei, forme fără fond. Culmea este că au atras în jur pe alții, a fost parcă un proces de seducție.

În această lume care are în frunte, în majoritatea cazurilor, astfel de ‘lideri’, vedem pe ici pe colo și pe alții care fac notă discordantă. Premierul Noii Zeelande este un exemplu în acest sens: un om care conduce ferm dar empatic, cu grijă, atenție, colaborare, incluziune, respect față de oameni, știință, cunoaștere.
Cu siguranță sînt mulți astfel de lideri în organizații, am întâlnit și români și străini.
Aș lărgi aria nu doar la lideri, ci la indivizi care nu conduc pe alții dar știu să se conducă pe ei.

Este adevărat ce spune Saint Exupery: un lider trebuie să insufle echipei sale dorința de a contribui la ceva măreț, de durată, cu impact pozitiv, să îi facă pe oameni să aibă acel sentiment de împlinire, de sens, de bucurie, similar celui pe care ți-l dă ”dorul de mare” de care vorbește citatul.

Dincolo de asta însă, vă invit și la a fi propriul lider.
Sper că începem o eră a celor care sînt propriii lideri, entuziaști, cu sens, care respectă cunoașterea, care găsesc scopuri comune, transformă societatea și organizațiile în care sînt. Oameni capabili să tânjească după mare și să construiască nave solide.”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#enablingchange
#interacters

Read More

”La începutul anilor 2000, când s-au deschis primele hipermarketuri în România, îmi amintesc că de câte ori mergeam la cumpărături acolo, ma întâlneam cu directorul general al firmei, cu directorul de magazin, cu category manager. îi știam pentru că erau clienții noștri, francezi cu multă energie, care erau foarte dedicați muncii lor. Directorul de magazin chiar avea biroul poziționat astfel încât să vadă de sus toată suprafața, toate aleile, să aiba acea vedere din elicopter.

Nu a fost weekend în care să merg la hipermarket și să nu mă întâlnesc cu vreunul dintre ei trecând de la o categorie la alta, vorbind cu clienți, cu angajați.
Erau, pentru mine, definiția conceptului ‘management by walking around’. Au reușit, firma a mers foarte bine, rezultatele lor au fost mult timp printre cele mai bune din Europa.

Mă gândesc de multe ori la ei când aud oameni plângându-se că șefii lor nu se interesează de ei, nu îi întreabă nimic, nu le vorbesc.
Cred că de multe ori managerii, mai ales cei din top management, se închid în turnul lor de fildeș și stau în reuniuni, fac diverse planuri, strategii, și uită să se ducă să întrebe pe cei din jur, pe cei din echipe, cum sînt, ce se întâmplă, ce provocări au, care mai sînt cererile clienților, ce cred ei că ar putea face firma mai bine.

Îmi amintesc de un studiu de caz despre care am vorbit la EMBA în care o mare firmă de aviație care voia să reducă costurile, a decis să ceară sugestii de la stewardeze. Au ales niște sugestii de-ale acestora, le-au implementat, fără prejudicii pentru clienți, și au reușit să eficientizeze foarte elegant cheltuielile (cred ca era vorba de reducerea numărului de măsline la business class).

Ma gândesc la câteva motive pentru care un manager nu ar face ce făceau clienții mei de la hipermarket:

Profil introvertit – retras, mai greu să vorbească cu oamenii;
Teama de ce ar putea descoperi;
Teama că nu este suficient de pregătit (vezi sindromul impostorului);
Atitudinea de genul: ”nu e treaba mea”;
Comportamentul său a fost validat de-a lungul timpului, deci el consideră că face bine;
Își încarcă agenda cu foarte multe ca să se ascundă apoi în spatele lui ”nu am timp”;
A auzit/citit el că un top manager trebuie să facă strategii, nu să stea de vorbă cu angajații de rând.

Mi se pare periculos pe termen lung. Oamenii nu vin neapărat să îți atragă atenția că faci ceva greșit, că unele decizii au impact negativ asupra clienților. Distanța față de autoritate e mare în România, mulți preferă să nu se ducă ei către manager, cu atât mai puțin dacă e vorba de șeful firmei.
Dacă nu mergem noi către oameni, către clienti, atunci cum să aflăm care sînt provocările majore ale celor care interacționează cu clienții?
Dacă nu ne ducem, de exemplu, la diverse agenții ale unei bănci, neanunțat, cum aflăm că angajații sînt depășiți de numărul de clienți, că aceștia din urmă stau cu orele la coadă la ghișeu, că sînt foarte nemulțumiți? Am experiențe de acest gen cu o bancă.

Cred că e vremea să ieșim din bula noastră și să ne ducem să vedem ce se întâmplă în punctele de interacțiune cu clienții, care e atmosfera printre ‘raioanele firmei’ noastre. Care sînt acele ”pain points” ale clienților, ale angajaților? Așa vom înțelege mai bine ce avem de făcut, ce decizii să luăm.
Iar dacă nu ne vine să mergem către ei, să ne luăm un mentor, executive coach, care să ne susțină în a scoate la iveală cea mai bună versiune a noastră, să ne ajute să facem planul de empatizare cu experiența clientului și a angajatului și să îl implementăm.
E posibil să fie dificil la început însă sînt 100% sigură de beneficiile pe termen mediu și lung.”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#enablingchange
#healthymanagement

Read More