Când viața nu prea bate filmul

”Am revăzut recent Breakfast at Tiffany’s. A fost mereu unul dintre filmele mele preferate. Mi-a plăcut mereu de AH, am considerat-o întruchiparea feminității, chiar dacă acum feminitatea se cam confundă cu etalarea sexualității. A fost și aspirațional – îmi doream să ajung la NY, să merg exact la acel magazin, să cumpăr de la Tiffany. Dincolo de acestea însă, am văzut acum o alta fațetă a filmului.

Am văzut personajul principal care fuge de orice relație care i-ar putea fi bună căutând o himeră care îi promite statut social, stabilitate financiară. Își iubește fratele însă afla că acesta moare; își iubește pisica, acea ființă care o iubea înapoi necondiționat, însă, în fuga ei spre aeroport, spre a prinde un avion care să o ducă spre stabilitatea financiară, renunță și la pisică, dându-i drumul în ploaie. Este iubită de un om, încă o ființă care o iubește dincolo de toate toanele ei, însă îl respinge, aruncându-i în față toate insecuritățile ei.

Filmul se termină într-o notă pozitivă, ea coboară din taxi și aleargă după pisică, îl găsește și pe cel care o iubea și, în final, are ochi pentru el.
De câte ori însă nu alergăm, în realitate, după Fata Morgana, de câte ori nu avem senzația că ceva ne așteaptă pe noi, cei cu stea în frunte, un prinț pe cal alb, o Ileana Cosânzeană (sau o Elsa, o Barbie, după caz). În goana noastră, uităm să vedem ce e deja în jurul nostru, chiar ajungem să desconsiderăm ce avem.

Unii oameni (femei și bărbați) se poartă asemenea aricilor. Ei vor să se apropie unul de celălalt dar le e teamă că se înțeapă. Se îndepărtează, apoi se apropie, fac eforturi, se înțeapă, pleacă, apoi revin, oarecum mai temători, nu vor să se înțepe iar, dar nu vor nici să le fie frig, singuri.

Un fel de arici era Holly, personajul feminin din Breakfast at Tiffany’s. Dar s-a lăsat domesticită, spre bucuria multor spectatori. Dacă viața ar bate filmul, am vedea mai multe finaluri fericite.”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#interacters
#enablingchange