E ziua mea!

Chiar daca in dupa-amiaza aceea aveam un program destul de incarcat, am convenit sa ne vedem intr-o fereastra de o ora pe care o obtinusem inghesuind alte doua intalniri. Ne trebuia urgent un om pentru noua linie de training proiectata. Vazusem CV-uri, aplicatii, profiluri de candidati… Dintre toate, ale ei se potriveau cel mai bine nevoilor noastre.

Cu cateva zile inainte, avusese loc deja un interviu. Se prezentase bine pentru un junior fara prea multa experienta. Isteata, cu o lista destul de bogata de burse, stagii si traduceri, in registru minor, ce e drept. Daduse impresia ca urma sa prinda repede cadenta noastra si sa poata livra cursuri aproape de standardele cu care ne obisnuisem clientii. La sfarsitul interviului, stabilisem sa ne mai vedem pentru o mai buna cunoastere reciproca. Am propus o intalnire peste trei zile. A fost de acord cu ziua si ora. Nice! Elegant si promitator.

Acum, era ziua aceea, ora cu pricina. A fost destul de punctuala. A venit, fara rezerva traditionala de 5-10 minute, dar la timp.

- Ma bucur sa ne revedem. Uite ce iti propun: avem o ora la dispozitie. Ce-ar fi sa o folosesti facand un demo? E cea mai buna cale sa vedem daca esti ceea ce avem nevoie. De acord?

- Ah, zice ea, imi pare rau, dar nu pot sa va fac un demo.

- De ce?

- E ziua mea!

- O, la multi ani! Dar sa stii ca nu dureaza decat o ora…

- Oricat ar dura, nu pot, v-am spus, pentru ca e ziua mea si eu, de ziua mea, nu fac demo-uri.

- Bine, dar ai venit la intalnire, esti deja aici, asa ca, in loc sa pierdem vremea cu discutii, cred ca e mai eficient sa ne arati direct ce stii si cum te-ai descurca in sala de curs.

- E ziua mea!…

N-am mai insistat. Fata avea principii! Cat de bune sau de eficiente, se poate discuta. Insa, cu siguranta, erau inadecvate momentului si inadecvat puse in practica.

Situatia era inedita. In toata experienta de angajator, trecusem prin diverse intamplari si vazusem tot felul de « personaje ». De la candidati care-si sunau parintii sa-i intrebe cum sa raspunda la interviu, la proaspat angajati care dispareau din peisaj la prima pauza de pranz. Dar o intamplare ca asta nu mai traisem…

Exista o serie intreaga de « patologii » ale angajarii si o multime de tineri, de cele mai multe ori – tineri, aflati cu munca intr-o relatie de indragostiti cu toane. Reactiile lor te fac sa te intrebi ce vor, de fapt. Vin sa se angajeze, aduc in sprijinul candidaturii lor diplome si certificari menite sa te convinga cat s-au pregatit sa munceasca, se prezinta ca niste adulti hotarati si responsabili, pentru ca, brusc, sa-i loveasca dorul dupa lopatelele uitate acasa si sa dea fuga dupa ele.

Cum sa califici un astfel de comportament si, mai ales, cum sa reactionezi la el? Intre lampioane colorate, lumanari parfumate, torturi cu martipan si perspectiva unui job serios, acesti copii mari navigheaza in deriva. Se tin strans de franghiile care-i leaga de o adolescenta prelungita si nu indraznesc decat mici expuneri, fara risc, in marea larga si aspra a pietei muncii. Pare ca mai avem de asteptat pana sa se sufle in lumanari si sa dea cineva semnalul ca majoratul s-a « comis ».
Bun venit in lumea oamenilor mari!

I Interact with you