Oamenii trebuie să înțeleagă

Intru în biroul managerului și observ cum se uită la ceas cu o mișcare grăbită. Îmi dă mâna, mă invită să iau loc și mă întreabă dacă vreau o cafea sau un ceai. Aleg cafeaua. E o întâlnire de  analiză de nevoi și calibrare a unui program de dezvoltare a competențelor de gestionare a schimbării. Ne cunoaștem de ceva vreme, e al doilea program pe care îl derulez pentru echipa lui. Alte mici gesturi și mișcări îmi dau de înțeles că se grăbește sau că are în minte alte lucruri care îl presează. Bun, începe el, am citit propunerea de curs, mi se pare că atingeți  exact ce îmi doresc și avem nevoie, ce ai mai avea nevoie să știi? Vreau să înțeleg mai multe despre context, despre schimbările din companie. Urmează întrebări standard la care încep să măresc pasul pentru a mă adapta la graba pe care o transmite. Ca să înțeleg și mai bine obiectivele lui, încerc să aflu ce ar vrea să vadă diferit la echipă după derularea programului. Urmează câteva răspunsuri precise și scurte legate de rezistența la schimbare, abordarea schimbării ca proces, atitudini, soluții, feedback etc. Se oprește câteva secunde și adaugă: Ar mai fi ceva, oamenii trebuie să înțeleagă că schimbarea e necesară și inevitabilă și …… Îmi dau seama că pierd puțin din concentrare pentru că e ceva din ce a spus care m-a făcut să tresar și acel ceva îmi răsună tot mai puternic în minte, ca un ecou în crescendo: Oamenii trebuie să înțeleagă! Am mai auzit asta de multe ori de la mai mulți manageri: ”oamenii trebuie să înțeleagă”, ”trebuie”… Cine trebuie? Oamenii, ei sunt subiectul.

După întâlnire am început să analizez ce anume mă frământa și ce îmi declanșase acea reacție.  Auzisem eu expresii cu ”trebuie” de la multe persoane în poziții de autoritate din organizații: Trebuie să înțelegeți, trebuie să faceți, trebuie să terminați! Mai era totuși un ecou care venea mai de departe în timp. Trebuie să mă asculți, trebuie să mănânci tot, trebuie să faci temele! La radio, un cântec mă face să realizez că e ceva mai aproape care poate trezise acele amintiri. The Mono Jacks rulează cu ”1000 de DA”.

Nu mă întrerupe
Nu ești bun de nimic
Nu purta blugii rupți
N-ai înțeles nimic

Nu mă face de râs
Și nu lua notă mică
Lumea întreagă oare ce o să zică?

Nu face prostii
Nu vorbi peste mine!
Nu vorbi neîntrebat
Nu e bine.

The Mono Jacks,din albumul Ușor distorsionat, releasedNovember 3, 2017

„Trebuie” este  poate unul dintre cele mai capricioase verbe ale limbii române datorită ambiguității sale lexico-gramaticale. Nu credeam, totuși, că răspunsul meu ar putea veni dintr-o analiză semantică sau de sintaxă. Am început să mă întreb totuși, dacă, de cele mai multe ori când am auzit expresii similare de la manageri, intenția exprimată în spatele lui ”trebuie” era legată de necesitate, de obligație sau doar persuasiune. Și am ajuns la concluzia că e mai puțin relevant. Din păcate, de multe ori, intenția în comunicare e diferită de rezultat . Contează cum se aude mesajul, iar experiența multora cu ”trebuie” și cu alte imperative sau negații venite de la autoritate a creat un reflex. E ca atunci când, în glumă, cu un grup de adulți, la un curs, folosesc brusc expresia ”scoateți o foaie de hârtie!” și inevitabil apar reacții imediate de la ”ah”, ”oh”, ”aoleu” la zâmbete sau încruntări.  Nimeni nu e impasibil, reacțiile sunt imediate și e clar că amintirile nu sunt plăcute. Reacțiile dispar la fel de repede precum au apărut , evident eu glumeam, iar oamenii revin în prezent.

Există reflexe create de cuvinte, de un anumit ton și de sursă, autoritatea. Iar când aceste trei condiții se întrunesc, într-un ”trebuie” de exemplu ele trezesc stări puternice.

Și cred că mai e ceva. Atunci când ne trezim noi, în poziție de autoritate, când lucrurile se complică, când ne pasă, când ne e teamă, când vrem ca lucrurile să meargă bine sau așa cum credem noi că e bine, parcă începem să cântăm cu toții melodia asta a lui Mono Jacks ca într-un cor în care se aud vocile părinților, învățătorilor , profesorilor sau primilor șefi din viața noastră. Și nu mai e doar despre cuvinte, despre ”trebuie să înțeleagă”, ”faceți cum vă spun eu” sau ”de câte ori să mai zic?”. Este despre poziționare, despre atitudine , despre caracter și despre frici și bariere personale.

Pentru că doar ai citit despre leadership, doar ai fost la cursuri, doar știai de nu știu ce matrice și de ce tip de comportament e necesar în situații specifice și ai ajuns totuși în situația aceea în care te-ai comportat altfel decât știai că e bine, altfel decât ți-ar plăcea să te vezi, altfel decât eroul din cărțile de leadership sau super-părintele din cărțile de parenting.

Și vine un moment în care propriile scuze nu mai țin, nu te mai crezi, nu mai poți să stai. E ne voie să pleci pe acel drum, acea călătorie către sine pentru a te cunoaște, înțelege, vindeca,  schimba.

Anul trecut, noi la Interact ne-am concentrat pe a fi călăuze pe acest drum pe care noi l-am numit ”Journey to Your Inner Self”. Asta pentru că noi credem că e necesar să plecăm din interior către exterior, că a fi lider presupune mult mai mult decât o carte, un curs sau o matrice și că e nevoie de un drum special și nu ușor pentru a face asta.

Un articol de: Lucian Mihai, Trainer, Partner – Interact