Archive
I Interact with you

Imi povestea saptamana trecuta o cunostinta despre o intamplare mai putin placuta prin care trecuse cu o buna prietena. Acea prietena voia sa-si lanseze o afacere, un fel de after school pentru copii intre 8 – 15 ani si cauta parteneri. Cunostinta mea i-a propus sa se implice ea, pentru ca se pricepe la partea de marketing si vanzari si stie si limba franceza si engleza si ar putea-o ajuta. Insa, mare i-a fost surpriza cand aceasta a refuzat-o politicos spunandu-i ca: “mai bine ramanem prietene decat partenere”.  Si m-a facut sa ma gandesc – de ce sa nu implici pe cineva care iti este mai aproape decat un strain? De ce sa nu te bazezi pe cei pe care ii stii?

Am observat insa recent ca este o adevarata arta sa balansezi prietenia cu afacerile. Si o spun din experienta proprie.

Exista multe teorii despre cum sa vinzi mai bine si cum poti sa dezvolti relatia cu clientii astfel incat sa ii intelegi mai bine, sa le intelegi contextul si astfel sa poti sa le oferi ajutorul necesar la momentul potrivit.

Am auzit de multe ori afirmatii de genul: “Prietenia si afacerile nu se amesteca”; “Suntem prieteni, sa nu vorbim de lucruri de astea” – si mi se pare foarte curios. Eu ma gandesc ca mi-e mult mai usor atunci cand am prieteni cu care si colaborez pentru ca deja am incredere in ei. Deja stiu ce pot si ce stiu si imi e foarte natural sa ma duc la ei si sa le spun ce ma doare si sa ma las pe mana lor. Mai am si avantajul ca si ei ma stiu si nu trebuie sa mai trec prin a explica context, a raspunde la intrebari, etc.

Si m-am surprins intrebandu-ma de ce altora le este atat de teama, sau jena de a lucra cu prieteni. Si am ajuns la mai multe raspunsuri:

- Le este teama ca ceilalti profita de ei – si atunci as pune sub semnul intrebarii acea prietenie

- Se tem ca daca vor fi dezamagiti se va deteriora si relatia de prietenie – si aici as zice ca dezamagirea este posibila oricum si atunci cand se intampla cu oameni pe care ii stii poate poti intelege si preveni pe viitor. De asemenea, cred, tot din experienta mea, ca atunci cand iti sunt si prieteni te implici mai mult si cu atat nu vrei sa-i dezamagesti.

- Le e greu sa aiba incredere in ceilalti

- Nu sunt cu adevarat prieteni

Cred ca mai tine si de cultura noastra; suntem reticenti la a implica prietenii, multi dintre noi, si in partea profesionala pentru ca poate fi prost interpretata de altii ca favoritism. Si ma mira acest lucru pentru ca, de fapt, relatia de incredere e creata si e risipa de timp si energie sa mai treci prin acelasi proces cu cineva strain. Cred ca pana la urma este vorba de propriile noastre valori si de modul in care noi percepem prietenia, relatiile profesionale si increderea. Cred ca mai tine si de temerile noastre de a nu fi perceputi intr-un anumit fel si de a periclita niste relatii care poate sunt mai mult sociale decat altfel.

 

I Interact with you

Read More

De ce o experienta de invatare pentru elevi, vara?

V-ati intrebat vreodata cum ar putea copilul dumneavoastra deprinde acele abilitati care il vor ajuta in cariera si pe care nu intotdeauna le exerseaza in mediul educational formal?

V-ati intrebat vreodata in ce sa investiti pentru a adauga valoare studiilor copilului dumneavoastra?

Ati cautat de-a lungul timpului tabere sau scoli de vara care pe langa activitati foarte fizice sau specifice de imbunatatire a unei singure abilitati sa contina mai multe elemente atat de stimulare intelectuala cat si amuzante?

Traim intr-o perioada din ce in ce mai aglomerata, rapida si plina de informatie, mai buna, mai putin buna dar care ne ocupa timp si energie. Toate acestea ne afecteaza modul in care interactionam, comunicam cu atat mai mult pentru generatia tanara. Sistemul educational are lacune mai ales in ceea ce priveste practica, exersarea unor instrumente sau notiuni si poate fi deficitar in oferirea unui cadru prielnic pentru autodescoperire si cunoastere. Rolul acesta poate fi suplinit prin activitati extra scolare care ar schimba perspectiva elevilor si i-ar determina sa aloce mai multa energie si atentie lucrurilor practice.

Vacantele de vara sunt un prilej ideal pentru a cauta acele pasiuni, talente care vor ghida generatiile viitoare in a-si gasi cariera potrivita si vor contribui la evolutia umanitatii. Scoala de vara este un pas in aceasta directie, este o oportunitate relaxanta dar si educativa de a construi educatia cu care copilul iese in societate.

Asa s-a nascut Summer Experience, in urma unor intrebari si preocupari ale unor parinti care cred cu putere ca investitia cea mai buna este in tine insuti/insati si ca vara trebuie sa fie despre evolutie si dezvoltare nu doar relaxare.

Astfel, Interact Romania organizeaza intre 4 si 8 august o experienta inedita de invatare – o saptamana intensiva, interactive si distractive unde punem la dispozitia adolescentilor (de preferat elevi intre 14-18 ani) instrumente de dezvoltare personala recunoscute pe plan international dar adaptate acestui public diferit. Seminariile vor fi diverse de la Creativitate si Gandire critica la mini seminarii de improvizatie si leadership, de la neurostiinta la arta conversatiei si vorbitul in fata unui public larg. Pe langa aceste activitati practice si aplicabile vom avea invitati surpriza care vor aduce un plus de savoare si autenticitate intregului program.

La sfarsitul acestei saptamani elevii vor pleca cu cunostinte noi, abilitati noi, instrumente aplicabile si de ce nu, cu noi prieteni.


I Interact with you

Read More

E greu, dacă nu imposibil, să schimbi întreaga lume. Dar tu poţi fi altfel.

 

Când l-am revăzut, era alt om. În afara chipului bronzat şi uscat de soare, în afara uşoarei chelii şi a bărbuţei tunse scurt, avea un aer senin şi optimist. Zâmbea cu toţi dinţii, privea în jur, gata să mai salute şi să mai atragă pe cineva în discuţia noastră de pe trotuar, unde dădusem nas în nas. Nu mai ştiam nimic despre el de când emigrase în Australia. Nu simţisem nevoia să-l caut, să-l văd şi să-l aud, pentru că se făcuse cinic şi mizantrop.

De formaţie inginer-constructor, luase cu 15 ani în urmă decizia de a pleca din ţară, cu toată familia, incluzând şi doi copii de grădiniţă. Era supărat pe toţi şi pe toate, pe sistem, pe guvernanţi, pe lume şi pe viaţă: pentru că nu-şi găsea un job pe măsura calificărilor lui, pentru că i se cereau compromisuri pe care nu era dispus să le facă, pentru că nu vedea viitorul lui şi al copiilor lui, câtă vreme „nu mai era nevoie de el în ţara asta” . Plecase atunci, în necunoscut, ca un disperat care se aruncă dintr-o clădire incendiată într-o mare fără sfârşit.

N-am să vă plictisesc cu toate detaliile aventurii lui australiene, pe care mi le-a rezumat la o cafea. Nici acolo nu şi-a găsit imediat un job. Avuseseră noroc cu o rudă a nevestei, care i-a ajutat. Acum, însă, îi mergea bine. Avea propria firmă – mică, ce e drept, dar vioaie -, profilată pe recrutări în domeniul… construcţiilor. Descoperise, forţat de împrejurări, o nişă de business unde putea să-şi valorifice cunoştinţele din background în alt context, cel al plasării de forţă de muncă specializată.

Acum, venise în România tocmai ca să-şi extindă afacerea, ştiind ce ofertă e aici şi ce cerere e în Australia. Copiii erau mari, studenţi în Europa, iar soţia rămăsese acasă ca să aibă grijă de colonia de „canguri”. Aşa îi spunea el mulţimii de vieţuitoare de care îşi înconjuraseră existenţa: câinii, pisicile, papagalii şi … cangurul şchiop.

Era bucuros şi împlinit. Nu ajunsese un mare constructor de hidrocentrale, nu semnase nici un proiect de importanţă majoră, dar îşi găsise echilibrul, transformându-se din inginerul intransigent şi nervos, în antreprenorul jovial şi încrezător. Atât de mult se schimbase şi îşi revizuise părerile despre viaţă, încât nici opţiunea de a se restabili în România nu i se mai părea de neglijat. Ba chiar, mi-a mărturisit pe fugă, la despărţire, se gândea să revină de tot în ţară şi să facă afaceri aici. Cum spuneam, prietenul meu devenise alt om. De-abia aşteptam să-l reîntâlnesc…

I Interact with you

Read More

We are discussing today about Emotional Intelligence with Georgeta Dendrino, one of the most powerful women in Romania, according to Business Magazine, 2013 edition.

Georgeta Dendrino is Managing Director of Interact Consultancy Company from 2001.

Georgeta has a wide professional experience for trainings and consultancy, over 16 years and also she has developed new coaching programs  for companies with various activity domains, such FMCG, Banks, Constructions, Pharmaceuticals, Energy sector from Romania, France, Portugal, USA, Asia and South Africa.

 

HR Expedia: How would you describe yourself using 3 words:

Georgeta Dendrino: ambitious, curious to explore new things, results driven.

 

Citeste continuarea…

 
I Interact with you

Read More

M-am intrebat adesea ce se intampla cu o organizatie atunci cand liderul pleaca si preda stafeta altcuiva. Stiu ca organizatia nu va pieri, stiu toate teoriile cum ca nimeni nu este de neinlocuit dar chiar si asa ma intreb care este atmosfera in acele cateva zile cand se face “preluarea de leadership” – si cum acele zile dau tonul pentru noua “era”.  Vorbim foarte mult despre cultura organizationala, leadership, etc in ultimii ani, vorbim despre cum liderii ar trebui sa inspire si sa “engage” oamenii – vorbim despre cat de mult conteaza in perioada asta ca liderul organizatiei sa fie aproape de echipa, sa o motiveze – si atunci ma intreb: daca liderul este motorul, asa cum este el creionat in ultima vreme, ce se intampla cand acest motor se opreste si face transferul unui altuia. Afecteaza in vreun fel moral-ul oamenilor, cultura? Poate chiar performanta? Si daca raspunsul la cele de mai sus este DA, cum gestioneaza noul lider aceste efecte? Ce face atunci cand trebuie sa creasca performanta?

 Motivul pentru care imi pun aceste intrebari acum, este pentru ca am asistat de curand la o astfel de preluare de leadership si am stat sa analizez cat de plina de success a fost sau va fi. Si am observant urmatoarele:

Desi oamenii pareau afectati de plecarea liderului si pareau demotivati, cultura companiei a ajutat acest transfer foarte mult – oamenii erau dedicati COMPANIEI si nu liderului neaparat. Cred ca ce a ajutat foarte mult a fost si faptul ca noul lider era un fost coleg de-al lor – lucru care i-a castigat mult emotional. Si-au dat seama de ce EL, de ce ACUM si le-a castigat increderea mult mai usor.

Pentru mine a fost testul suprem de leadership – cred ca vezi cu adevarat ce a construit un lider atunci cand pleaca, pentru ca intr-adevar cultura rezista.

Cat despre noul lider, se pare ca vom vedea – ce e cert este ca are suflu nou de partea lui combinat cu cativa ani in companie – ar trebui sa fie reteta succesului”.

 

I Interact with you

Read More

Mi se pare ca in ultima vreme, corporatiile si oamenii care lucreaza in ele, asa-zisii cu dispret «corporatistii» au capatat o faima proasta… Am constatat cu neplacere ca multi colegi de breasla ii privesc cu condescendenta pe acestia. Si mi se pare revoltator!

Inutil sa argumentez aici sau sa documentez de ce «corporatiile» aduc valoare in lumea de afaceri locala sau mondiala si nu numai pentru ca stim cu totii de ce. Inutil sa ridic eu sau altii in slavi lumea corporatista pentru ca evident ca sunt si dezavantaje – ce ma deranjeaza pe mine este de fapt standardul dublu – aud asemenea remarci de la oameni care au plecat din «corporatii» dupa ce acestea i-au format ca profesionisti, oameni care apoi se duc inapoi la acesti corporatisti si incearca sa le vanda ceva… Deci cum stam cu valorile de fapt?

Am fost de curand la o conferinta unde au vorbit printre altii si consultanti, coaches, oameni care au plecat din diverse organizatii si si-au facut o firma, bineinteles, ca de consultanta, sau coaching – nu am nimic cu acest gen de firme, firma la care sunt de 10 ani este in acest domeniu, ma amuza teribil insa cum tocmai acesti oameni vin apoi sa vorbeasca in fata unor «corporatisti» din randurile carora au plecat, denigrandu-i. Am auzit tot felul de replici de genul: «lumea asta e robotizata, standardizata» – de parca noi in societate nu functionam dupa niste reguli si standarde…, «corporatiile te spala pe creier» – de parca ar putea face cineva asta daca tu nu ai avea valori si principii asemanatoare, sau si mai rau, de parca tu nu ai avea liber arbitru…, «toti sunt nemultumiti si vor sa devina freelanceri, antreprenori» – pai si de ce nu o fac? cine ii forteaza sa ramana undeva unde sunt nemultumiti? Si sunt mult mai multe… Cu toate acestea, acesti consultanti si coaches se duc inapoi in corporatii dupa ce esueaza ca antreprenori. Si atunci, va intreb eu, ce sa fie? Aroganta ca au plecat si isi fac singuri programul? razbunare ca i-a trecut seful cu vederea la o promovare? neputinta de a tine pasul? imaturitatea de a iesi dintr-un cadru?

Nu am lucrat niciodata in corporatii dar ce fac eu presupune sa ajung in multe «corporatii» si sa cunosc multi «corporatisti» si am tot respectul pentru ei – pentru ca nu e usor sa raportezi remote, pentru ca nu e usor sa jonglezi cu mai multe proiecte in acelasi timp, pentru ca nu e usor sa ai anual un nou sef expatriat, pentru ca nu e usor sa lucrezi cu mai multe culturi si sa te poti adapta acestora dar sunt convinsa ca toate cele de mai sus te dezvolta expunandu-te constant, iesind din atat uzitata «zona de confort». Stiu «corporatisti» care au trait cele mai frumoase momente in corporatii – cand au fost felicitati pentru un proiect reusit, cand au fost promovati sau au primit noi provocari, cand si-au cunoscut partenerul/partenera care lucra la o corporatie langa, etc.

Sunt convinsa ca exista si nemultumiti, ca peste tot, dar ca acestea tin de atitudine si nu de faptul ca ai fi sau nu «corporatist».  Asa ca «corporatisti» de pretutindeni CHAPEAU!

I Interact with you

Read More

In ultima vreme (ma refer mai ales la ultimele 3 saptamani) aud des in jur, citesc in articole despre acest “summer blues”… Adica, melancolia zilelor de vara – cand, spun specialistii (si noi ii credem pe cuvant), din cauza vremii frumoase, oamenii nu mai au chef de serviciu, nu mai au energie sa puna in nimic altceva… Poate doar in serile la terasa, poate in dupa-amieze in parc cu familia, poate in week-end-uri prelungite la mare…de fapt in tot ce tine de viata in aer liber. Ceea ce, bineinteles ca e bine. Dar…ce nu inteleg eu este cum se face ca tocmai vara, cand avem soare din plin, ar trebui sa fim inspirati de vremea frumoasa, timpul pare ca tine cu noi caci soarele rasare la 5 a.m., cum se face ca tocmai acum nu “avem chef de nimic”?

Ma amuza toate cliseele de genul: “incep concediile” de parca toata lumea pleaca de pe 1 iunie si mai revine abia pe 1 septembrie? Sau “o sa fie o perioada moarta” de parca doar industria berii si companiile care comercializeaza inghetata ar mai avea clienti…

De ce nu este TOCMAI ACUM vremea sa luam din energia naturii si sa ne atingem mare parte din obiective? De ce nu profitam de vara sa facem planuri pentru a doua jumatate a anului? Mi se pare de asemenea fascinant faptul ca “nu avem chef de serviciu” – pai cum aveam chef asta iarna cand era frig si ningea? Sau cum aveam chef asta toamna cand ploua si batea vantul – dar de fapt CAND avem “chef”? Si m-am gandit din nou la auto-motivare si scuzele pe care ni le gasim… Iarna e frig si nu avem chef, vara e cald si iar nu avem chef…toamna ploua si tot asa… Si atunci ma intreb: oare cand si in ce context avem “chef”? Ce ne impinge sa mergem inainte in ciuda caldurii, vremii frumoase sau dimpotriva a vremii urate si ploioase?

Si mi-am dat singura raspunsul: nu e vorba de context sau vreme, este vorba de ce facem zi de zi, este vorba de ce ne inspira zi de zi, este vorba pana la urma de cata pasiune punem in ceea ce numim “serviciu” sau “munca” si cat de mult ne place.

Ce te faci insa atunci cand nu-ti place ce faci, atunci cand nu ai cum sa schimbi? Cred ca solutia cea mai buna, care functioneaza pe o perioada lunga de timp si care ne poate ajuta sa vedem si sa simtim lucrurile diferit este sa gasim diverse activitati, fie ele marunte, care sa ne faca placere in ceea ce facem. Daca nu putem, mai bine schimbam de tot…

Pearl S. Buck spunea “The secret of joy in work is contained in one word – excellence. To know how to do something well is to enjoy it.” Si atunci, va intreb eu, cum ar putea sa nu ne placa ceea ce facem atunci cand ne facem treaba bine?

I Interact with you

Read More

Am participat de curand la o conferinta cu subiectul “cum sa-ti dezvolti potentialul creator?” – o conferinta unde 5000 de oameni au venit cu mintea deschisa pentru a vedea cum pot deveni mai buni.

Nu va voi povesti in detaliu ce s-a intamplat acolo dar as vrea sa abordez un subiect la care ma gandesc de ceva timp si despre care am auzit vorbindu-se si experimentandu-se si acolo – si anume modul in care fiecare dintre noi isi modeleaza viata. Am auzit povesti de viata care au atat de multa forta incat sunt mai presus decat orice cuvinte si care m-au inspirat.

De ce unii sunt victime si altii sunt creatori ai propriei harti? De ce unii, desi nefericiti, continua in acea stare o mare parte din viata si altii schimba dupa cateva luni sau si mai putin? De ce etichetam atat de usor instrumentele care ne-ar putea oferi o alta perspectiva si ne-ar arata alt drum, poate mai bun?

Am primit raspunsuri de genul: “traim intr-o cultura care protejeaza statutul de victima iar tu vorbesti de oameni din culturi unde asemenea povesti de viata sunt promovate si rasplatite…” Da, poate fi si acesta un raspuns, desi eu cred ca este inca o scuza pe care noi o folosim sa nu schimbam. Noi am vrea, dar nu ne lasa cultura…

Nu este un alt articol despre schimbare, mi-am propus insa sa va ridic niste semne de intrebare asupra acelor scuze, convingeri pe care noi ni le repetam sa ne simtim mai bine in situatia data. Si va provoc sa fiti atenti chiar cum cititi aceste randuri la acele ganduri care va apar si sa le analizati la rece. Va spuneti poate ca voi nu faceti asta? Iata o asemenea convingere… va spuneti ca ceilalti nu va lasa sa fiti creatori? Iata alta credinta…

Aceste pareri sunt facute sa ne apere dar tot ce fac este sa ne limiteze. Cunosc persoane care au reusit sa si le cunoasca, inteleaga si sa lucreze la ele astfel incat sa nu fie un obstacol in ceea ce au vrut sa realizeze. Si au reusit. Cunosc persoane care au creat altele care sa-i apere de convingerile initiale.

Asadar, am revenit plina de energie si inspiratie sa nu ma mai las dominata de aceste pareri negative si sa fac lucrurile diferit – nu mica mi-a fost mirarea cand noul meu tonus a fost intampinat cu remarci de genul: “ai fost spalata pe creier!” , “astea sunt americanisme”, etc.

Si am stat sa ma intreb de ce oare ne este atat de frica sa luam lucrurile noi si apoi sa le filtram prin experienta noastra? De ce suntem atat de reticenti in a accepta mai multe perspective? De ce nu vrem sa credem ca poate perceptia noastra nu este cea mai buna sau singura valabila? Iata iar acele credinte de care vorbeam mai devreme in actiune.

Va las cu aceste simple cuvinte: Verifica-ti convingerile si iti vei putea redesena viata!

“We are not creatures of circumstance we are CREATORS of circumstance.”
Benjamin Disraeli

I Interact with you

Read More

Asa mi-am permis sa traduc / sa interpretez ceea ce americanii spun “Lack of resources or lack of resourcefulness”, facand din aceasta dihotomie un subiect la zi.
Stiti cum se zice: “Baietii buni n-are noroc…”. Nu stiu pe cine citam cu aceste vorbe, e clar pentru toata lumea ca le spunem in deradere pentru dezacord, dar le spunem, totusi, atunci cand ne lasam cuprinsi de propria mila. Atunci cand ne umplem de compasiune pentru propria soarta, invocand divinitati zgarcite, alocari nedrepte de averi sau greaua mostenire comunista.
Si in literatura culta si in cea populara, exista numeroase referiri, mai mult sau mai putin rimate, la relatia noastra cu destinul ghinionist. Dupa cum exista si multe superstitii pentru posibilele surse de ghinion si nefericire (numarul 13, pisica neagra, ziua de marti ori taiatul unghiilor vinerea).
Toate acestea arata cat de veche si deja traditionala e tendinta de a cauta in afara noastra motivele unor nerealizari si vinovatii: nu m-a facut mama frumos, taica-miu a fost baiat sarac, de muncitori, n-am avut meditator la germana si… am mai fost si racit…
Intr-o dulce-amara judecata, dam vina pe resurse, de obicei materiale, pentru tot ce nu ne iese, pentru a ne justifica si legitima limitele. E un fel de fuga sau de scuza ca mai mult de-atat nu se poate. “Gata, eu pana aici am mers! Nu-mi cere mai mult!” Dar traim astfel de vremuri, cand ni se cere mai mult, avem nevoie de mai mult de la noi insine si de la ceilalti!
Unii dintre noi evitam, insa, astfel de momente confruntationale. Le amanam, alegand sa ne instruim la nesfarsit: “Inca nu stiu tot, n-am asimilat toate metodele, s-au mai descoperit intre timp alte tehnici si fara certificarea ca le stapanesc, nu pot iesi pe piata muncii…” Pretexte! Pretexte pentru fuga de viata reala si din fata unei posibile evaluari a ceea ce stim cu adevarat sa facem.
Ceilalti, cei mai multi, din fericire, gasim in noi curajul de a infrunta realitatea si ne aruncam in lupta. Cand insa ne dispare vitejia si cand ni se cere, cum spuneam mai sus, sa ne depasim putin conditia, ne aducem aminte de leit-motivul lipsei de resurse si il luam in brate, invocandu-l drept justificare.
Ce-ar fi insa daca, in loc de asta, ne-am forta putin limitele? In fond, cine le-a stabilit? Fisa de post? Ea e doar o conventie, facuta tot de oameni, n-are ea de unde sti ce zace in noi. De unde stim ca nu stim, ca nu putem fara una sau fara alta, si ca, in general, mai mult nu se poate, in conditiile date?
Ce-ar fi daca am renunta sa inventariem resursele externe lipsa si le-am cauta in noi insine? Avem in jur exemple nenumarate de oameni care au trecut de aceste bariere mentale. E drept ca majoritatea lor au facut acest pas dincolo, fortati de imprejurari. Dar au facut-o! Ganditi-va numai cati corporatisti au iesit din sistem si au luat calea antreprenoriatului. Credeti ca le-a fost usor? Intrebati-i! Ganditi-va, apoi, cati oameni din functiuni suport s-au vazut nevoiti sa iasa in front office si sa dea piept cu clientul! Sau cati si-au schimbat meseria, descoperindu-si abilitati uitate sau necunoscute pana atunci! Si asta nu in ani, ci astazi, urgent, fara suplimentari de buget, simulari in spatiul virtual sau plasa de siguranta! Cu ce aveau la ei in momentul acela. N-ar trebui sa asteptam ca viata sa ne dea branciul motivational. Inainte sa se intample asa ceva, putem incerca sa iesim din zona de confort, increzatori si curiosi. Ce ni se poate intampla? Cateva coate rupte, cateva dureri de cap, dar multa, mult mai multa stima de sine, reconsiderare in sus a propriilor limite si satisfactie personala.

I Interact with you

Read More

Intr-un minunat desert african, femela alfa a unei colonii de suricate dadu nastere intr-o zi unei noi serii de tripleti: un baiat si doua fete. Dupa bunul obicei al locului, masculul alfa – tatal veni sa ia act de intamplare si-si boteza inspirat odraslele: suricata suricata 24,  suricata suricata 25 si suricata suricata 26. Asa cum probabil ati banuit, membrii clanului se botezau in ordinea venirii pe lume, dar tatalui ii placea sa creada ca e peste masura de original atunci cand nu facea decat sa aloce numere de tricou, lucru la indemana oricarei suricate de rand, fie vorba intre noi. Vreau sa arat cu asta faptul ca exista in colonia respectiva o usoara aplecare catre latura artistica a vietii si spre cultivarea ego-ului, lucru care se va dovedi util in explicarea unor intamplari ulterioare.

Ei bine, in timp ce eu am scris si voi ati citit cele de mai sus, suricatele 24, 25 si 26 au crescut cat altele pe durata lecturii unui roman-fluviu, iar personalitatea lor s-a conturat odata cu ele. Baiatul, un tip comun, cu cosuri si casti in urechi, mijlocia – o ochelarista peltica, iar suricata suricata 26 – o figura: isteata, buna la invatatura, dar teribil de fudula si tafnoasa. N-o vedeai pe ea distrandu-se cu ceilalti de-o seama sau participand, ca toata lumea, la sapatul de tuneluri, preocuparea favorita a speciei. Statea deoparte, lasand impresia ca gandeste. Tatal alfa era topit dupa ea, simtind cumva ca-i seamana: “E data dracului, 26!”. Motiv pentru care ii permitea sa se eschiveze de orice nu-i facea placere si sa-si cultive propriile pasiuni. Cum ar fi cazutul pe ganduri, privitul in oglinda si datul de ghicitori incuietoare celorlalti membri ai coloniei, considerati fraieri.

Suricata suricata 26 ajunsese chiar sa-i raspunda obraznic mamei, lucru care, intr-o dupa-amiaza torida de ianuarie, a facut-o pe tanti Aunti sa-i spuna “Ingamfata!”. Suricata Ingamfata i-a ramas de atunci numele printre tinerii de varsta ei, care nici ei n-o mai prea inghiteau cu aerele pe care si le dadea mereu. Practic, ceea ce aveau sa-i reproseze era abaterea de la trasatura de caracter care-i unea intr-o comunitate: spiritul de echipa, spiritul gregar. “Ce-o face atat de speciala incat nu vine cu noi sa cautam furnici, nu-si murdareste ghearele sapand noi vizuini si nu participa la curatatul colectiv de purici?”, se intrebau.

Fara sa-i pese de parerea celor din jur si profitand de statutul de favorita a tatalui care, de altfel, o si luase pe langa el pe post de consilier strateg de taina, Suricata Ingamfata a ajuns la vremea maturitatii cu un ego cat China si Africa de Sud, la un loc. Cum intre timp, colonia se inmultise peste masura, membrilor maturi li s-a pus in vedere sa paraseasca vatra natala si sa-si ia viata pe cont propriu: sa-si caute un partener, sa-si sape propria vizuina, sa faca pui, sa-i hraneasca,… lucruri obisnuite la suricate. S-a facut o lista lunga, apoi una mai scurta. In ambele, Ingamfata se afla pe primul loc.  Toti voiau sa scape de ea, dar, mai ales, voiau s-o vada nevoita sa faca singura ceea ce in echipa, impreuna cu ei, nu acceptase sa faca pe motive de ego. Tatal nu se putuse opune vointei clanului. Asa ca Suricata noastra pleca pe drumul ei, dar nu plangand si frangandu-si labutele din fata, cum v-ati fi asteptat, ci zambind trufasa, potrivit profilului de personalitate.

Mai departe, povestea descrie multe fapte si intamplari despre cum a dat ea de greu, cum s-a intalnit cu  confrati mai putin toleranti care i-au taiat din prima zi pornirile de orgoliu si cum a platit ea in zile de paza trufia de a se crede mai presus. Din morala povestii, deducem ca pe durata lungilor nopti si zile de panda, in timp ce o durea spatele de atata stat drepti si o usturau ochii de atata privit in zare dupa dusmani, Ingamfata a redevenit 26. Ghiciti voi de ce!

I Interact with you

Read More