Archive
Articole Interact

 

Despre tristețe și ABC-ul emoțional

Fac ateliere de comunicare de multă vreme și în timpul lor, aproape inevitabil, apare discuția despre gestionarea emoțiilor – ale noastre și ale altora. Deseori plec de la o întrebare simplă: hai să vedem, care este rolul emoțiilor? Cei mai mulți participanți știu sau intuiesc: sunt, simplist vorbind, semnale despre lumea exterioară sau interioară. Fiecare emoție semnalează ceva și fiecare ne îndeamnă să facem ceva (de unde impulsurile).

Am observat, după o serie mai lungă de ateliere sau cursuri, că se repetă un lucru. Când vorbim despre cele 4 emoții de bază, respectiv bucurie, tristețe, furie și frică, oamenilor le este ușor să găsească rolul bucuriei, fricii sau al furiei, nu însă și al tristeții. Aici se lasă de obicei o tăcere și este nevoie să ajut sala cu întrebări. Când ne simțim triști? Ce ne provoacă cea mai mare tristețe? Tristețea semnalează o pierdere și ne îndeamnă să încetinim ritmul, să ne închidem în noi și să suferim, pentru că, după cum mi-a spus o dată un psiholog, the only way out is through, în cazul unei pierderi.

Îmi dau seama din asta că e loc de educare și autoeducare aici. E important să stăpânim un ABC emoțional, la fel cum e important să stăpânim niște competențe de bază, cum este operarea unui calculator sau șofatul. De ce? Pentru că orice demers de gestionare pornește de la a înțelege niște resorturi mai profunde. Și pentru că, deși statisticile spun despre România că are mult mai puține cazuri de depresie decât media europeană, realitatea din jur ne arată că mulți, foarte mulți oameni duc peste tot cu ei răni ascunse.

Weekly Inspiration scris de Alina Doica, Interact.

#emotions
#sadness

Read More

 

”Despre colaborare și Școala Altfel, în toiul vacanței de vară

Anul acesta am fost din nou la o școală în Săptămâna Altfel și am făcut câteva activități cu copii de clasa a IIIa. Una dintre activități presupunea o împărțire în 4-5 echipe, o construcție de realizat, puțină competiție, un scenariu destul de clasic. Ce mă interesa era să colaboreze și să găsească soluții creative. Le-au găsit și au colaborat (în echipele mici), dar cel puțin jumătate din farmecul activității a fost răpit de nevoia de a-i disciplina suficient cât să audă instrucțiunile (rămân la părerea că una dintre principalele probleme în învățământ este numărul prea mare de copii într-o clasă) și apoi de a gestiona arătatul cu degetul care s-a produs ulterior între echipe, nemulțumirea, acuzele și micile izbucniri de agresivitate.

Este un lucru pe care îl văd destul de des și în organizațiile cu care lucrăm. Ca societate, ne este greu să colaborăm și parțial este vina sistemului care ne-a format/ne formează. Îmi amintesc de o clientă din Franța, care a lucrat câțiva ani ca manager în România, și care spunea: oamenilor le este greu să colaboreze pentru că la școală totul era individual – temele, lucrările, răspunsurile.

Mulți dintre cei activi acum pe piața muncii au lucrat la primul proiect în echipă atunci când au ajuns la facultate. Știu că între timp s-au mai făcut progrese, dar e o temă care, recunosc, mă obsedează. Cum putem încuraja mai mult colaborarea, la toate vârstele? Nu am încă un răspuns. Mă gândesc însă că, dacă permitem colaborării și comportamentelor care o definesc să urce în lista noastră de priorități – mai sus decât ”dar Popescu cât a luat?”, respectiv ”uite, cei din departamentul X ce bine s-au descurcat cu targetul” – avem de câștigat.”

Text scris de Alina Doica, Interact.

#enjoyworkingtogether
#enablingchange

Read More

”Câte fire de ceapă ai dat celorlalți?

Încep prin a vă aminti parabola firului de ceapă din Frații Karamazov, romanul lui Dostoievski:

‘A fost odată o femeie amarnică şi rea la suflet. Şi acea femeie a făcut umbră pământului şi, împlinindu-i-se sorocul, a murit. Şi intrând în moarte, nu a lăsat nici o faptă bună după ea. Diavolii au înşfăcat-o aşadar şi au azvârlit-o în lacul de foc.

Iar îngerul ei păzitor şedea pe mal şi îşi tot zbuciuma mintea: “Oare ce faptă bună o fi făcut în viaţa sa?” Şi, amintindu-şi, s-a dus la Dumnezeu şi i-a spus: “A smuls din grădina ei un fir de ceapă şi l-a dat de pomană unei sărmane femei sărace.”

“Ia acel fir de ceapă,” i-a zis Dumnezeu, “şi dă-i-l să se agaţe de el şi, după aceea, încearcă să o tragi afară. Dacă reuşeşti să o scapi, să vină aici, în Rai, iar dacă firul de ceapă se rupe, să rămână acolo unde se găseşte acum.”

Îngerul s-a pogorât degrabă în Iad şi a spus, întinzându-i firul de ceapă: “Apucă-te bine de el, femeie, şi am să te scot afară. Şi s-a pornit să tragă cu putere de fir până când a scos-o aproape cu totul din Iad. Dar, ce să vezi, ceilalţi osândiţi, când au prins de veste că îngerul vrea să o scape, s-au agăţat de ea, să-i tragă şi pe ei afară. Haină de suflet, cum era, scorpia de femeie a început însă să dea din picioare şi să urle: “Pe mine voieşte să mă scoată, nu pe voi, ceapa este a mea, şi nu a voastră!’

O revistă de resurse umane a dedicat recent un întreg număr bunătății, ca valore umană. Mi s-a părut utopic la început. Cu cât mă gândesc mai mult, cu cât mă uit mai mult în jur însă, cu atât văd necesitatea atragerii atenției asupra acestui subiect. Știu că trebuie, la fel ca în avion, să ne punem nouă înșine masca de oxigen întâi, să avem grijă de noi, să ne uităm la noi, să ne analizăm, înțelegem, acceptăm. Din când în când însă e bine să facem fapte bune și pentru ceilalți. O faptă bună poate fi că ai întrebat pe cineva ce mai face, că l-ai ascultat, că i-ai arătat că îți pasă și că, pentru câteva minute, i-ai dat din timpul tău. Nu mereu e nevoie de fapte mărețe. David îl învinge pe Goliath; buturuga mică răstoarnă carul mare; câteva minute de atenție acordate unui om pot face minuni.
Tu cui i-ai dat un fir de ceapă azi?”

Un text scris de Georgeta Dendrino, Interact.

#begood
#enablingchange

Read More

”În cursurile mele, mă străduiesc ca întotdeauna subiectele și
documentele despre care discut și pe care le citesc să fie cât mai autentice. De aceea, adesea, recurg la site-urile companiilor-client.
Găsesc acolo lucruri foarte interesante nu doar pentru mine, ci și pentru clienții mei care află astfel despre proiectele altor
departamente, despre cum arată anunțurile de angajare, despre cum arată diverse campanii de care nu se ocupă direct.

Am făcut acest exercițiu la un curs de română. Informațiile erau interesante, unele chiar noi. Uimirea clientului meu nu era însă stârnită de acest lucru – ci de ceva mult mai simplu, aproape trecut cu vederea de mine: absența diacriticelor. Surprinderea era că se poate publica un text oficial, un text de prezentare a companiei, care să nu fie scris cu diacritice, care să nu fie corect. Pentru un străin care învață limba română, absența diacriticelor nu doar îngreunează complet înțelegerea, dar este și semnul unui profesionalism îndoielnic. Voi nu simțiți la fel?

Și eu simt aceeași obligație atunci când scriu un text în franceză (desigur, nu vorbesc aici despre scurte mesaje prin SMS), de a respecta limba în toate detaliile ei – lipsa unor accente pune autorul într-o lumină nefavorabilă. Iar dacă ele lipsesc în texte oficiale, accesibile partenerilor și clienților, o astfel de scăpare poate să deterioreze foarte mult imaginea companiei.”

Un text scris de Simona Gabriela Noapteş, Interact.

#diacritice
#interacters

Read More

”Azi vă povestesc iar despre fotbal. Am rămas cu gândul la recentele evenimente sportive care au trezit România din letargia și dezamăgirea fotbalistică și nu numai. Am văzut câteva dintre meciuri în oraș, la un pub plin de oameni foarte diverși (femei, copii, mulți bărbați de educație și vârstă diferite). Și deși, de mult timp, și eu renunțasem la orice patimă patriotică, să mă aflu acolo, în acele momente de entuziasm colectiv, a fost o bucurie.

Am fost chiar mai fericită când, la un meci pierdut de România, toți oamenii scandau numele echipei și aplaudau. Cred că fotbalul (chiar dacă uneori prea popular) are puterea de a oferi momente pline, din care să se alimenteze speranța, încrederea, spiritul de echipă, empatia și puterea de a continua. Nu doar pentru că aduce laolaltă oameni foarte diferiți, ci pentru că îi face să treacă împreună prin aceleași emoții – iar asta micșorează distanțele.

Cred că, mai ales într-o echipă, într-o companie, oamenii ar trebui să treacă din când în când prin momente de emoție, de suspans, de entuziasm sau chiar și prin momente mai dificile. Dar să treacă împreună. Să fie prezenți – uneori simpla prezență ajută, integrează, sporește simpatiile și prieteniile, îmblânzește nemulțumirile și greutățile.

Anul trecut am văzut cu echipa “Any Given Sunday”. Acum, de curând, l-am regăsit la televizor. M-am oprit și l-am urmărit în continuare, gândindu-mă la colegii mei, amintindu-mi acea seară, amintindu-mi glumele lor și acel aer de prietenie și de relaxare care ne-a primit pe toți, fară diferențe, fară griji. Știam că fac parte dintr-o echipă chiar dacă eram atunci într-o sâmbătă seara, singură, la mine acasă, desprinsă de “job”.”

Un text scris de Simona Noapteş, Interact.

#teamwork
#weeklyinspiration

Read More

Weekly Inspiration

”- Ce părere aveți despre plagiat și plagiatori?
- Sunt niște hoți, e un fel de furt ce fac ei. Folosesc munca altuia în folosul lor.
- Deci sunteți de acord că fură proprietate intelectuală pentru a obține beneficii personale?
- Da.
- Ce simțiți față de plagiatori?
- Dispreț.
- Prin urmare, bănuiesc că nu plagiați și nu aveți de gând să plagiați lucrarea cuiva pentru a obține o diplomă de doctorat sau orice alta formă de recunoaștere a muncii intelectuale?
- Desigur, bineînțeles că nu.
- În altă ordine de idei, am o altă întrebare acum, câți dintre voi au auzit de video streaming, torente sau alte modalități de urmări filme gratuite online? Nu o să vă întreb dacă ați și făcut acest lucru. Nu o să vă întreb nici dacă softul pe care îl folosiți pe calculatoarele voastre personale este sau nu licențiat.

Era ușor de observat la acest moment cam starea participanților se schimbase. De la zâmbete complice, la încruntări sau surprindere, până la reacții rapide de dezacord ”dar, nu e același lucru cu plagiatul!”, aveam deja rumoare în sală.

Deși poate să pară, acesta nu este un instantaneu dintr-un seminar de etică sau protejare a proprietății intelectuale. Este parte dintr-un seminar de management al stresului care scoate în evidență ceea ce în psihologie se numește disonanță cognitivă, o situație care implică deținerea simultană a unor atitudini, convingeri sau comportamente aflate în opoziție, în conflict și care reprezintă o formă de stres psihologic.

Problema care apare aici este că avem tendința de a nivela conflictele interioare și asta duce adeseori la auto-manipulare şi la acceptarea unor comportamente pe care altfel le blamăm în alte forme la alții. Cu alte cuvinte ne mințim ușor pe noi înșine. Dacă vă simțiți stresați, ajută să căutați factorii de stres nu numai în exterior ci și în interior. Avem nevoie să ne analizăm mai mult, să ne cunoaștem mai bine.”

Un text scris de Lucian Mihai, Interact.

#knowyourself
#stressmanagement
#saarunceprimulpiatracelcare

Read More

 

Weekly Inspiration

”Fascia romană și puterea echipelor

Fascia era o armă romană a cărei coadă era strânsă într-un mănunchi de nuiele. O nuia poate fi ruptă, un mănunchi de nuiele este mult mai greu de distrus. De ce nu foloseau romanii o simplă coadă dintr-o bucată?
Fascia era un simbol al puterii romane, al ideii că unde-s mulți, puterea crește.

Aceasta duce cu gândul la cum formăm echipele în companiile de azi și cum îi strângem pe oameni împreună pentru un scop comun. Sigur, fiecare individ are și propriile scopuri, este inevitabil, este firesc. Rolul unui lider însă este să îi inspire pe oameni să vrea să contribuie, să înțeleagă că, pentru ca lucrurile să meargă bine, trebuie să contribuie toți.

Cu o singură nuia nu câștigai o luptă, chiar dacă nuiaua era foarte bună. Cu mai multe puse împreună șansele de câștig erau mult mai mari.

Cu un jucator bun în echipă, care însă aleargă singur și nu dă pasele altora, nu poți câștiga campionatul de fotbal. La fel este și în companii. Cu una sau două primadone, 2-3 staruri, o firmă nu poate fi câștigătoare pe termen lung, firma și echipa ei sînt vulnerabile.
Mă uimește când văd oameni care concurează între ei într-o organizație, sînt invidioși, în loc să fie în competiție cu adevărata lor concurență, alte firme de profil.

Știu, mulți dintre noi lucrăm mai bine individual decât în echipă. Însă dacă nu înțelegem și acceptăm rațional și emoțional că un individ este asemenea unei nuiele singure din fascia romană și că doar împreună, doar având scopuri comune sîntem competitivi, riscăm să pierim repede, unul câte unul.”

Un text scris de Georgeta Dendrino, Interact.

#teamwork
#enablingchange

Read More

 

Un vechi proverb chinezesc spune că secretul fericirii constă în a avea ceva de făcut, pe cineva de iubit și ceva la care să speri. Sunt trei aspecte care ne menții vii, metaforic vorbind. Din această perspectivă, sunt mulți oameni care par obosiți încă de când sunt tineri, oameni pe care puține lucruri îi mișcă. Să fii util, să aibă sens ce faci, să fii în pas cu vremurile tale, să fii înconjurat de oameni, să speri, să ai diverse contribuții în viața celor din jur, a societății – toate acestea ne țin mintea și sufletul tinere.

Pensionarea este pentru unii doar o chestiune de raportare față de societate

Acești oameni fac o treaba până la o anumită vârstă, își plătesc asigurările, își fac datoria. Apoi, după pensie, ei fac altceva. Pensionarea este pentru ei ca vârsta din buletin pentru unele femei, doar un CNP; nu contează, pentru că ele oricum arată altfel, mult mai bine decât vârsta lor biologică. Pensionarea este pentru ei doar o chestiune de raportare față de societate.

Logic e ca vârsta de pensionare să aibă o limită decentă, astfel încât omul să poată benefia mult timp de acei ani, de acea pensie. Iar cei care sunt nepensionabili ar trebui să facă ceva. Ce le place, ce își doresc cu adevărat, fără presiuni sociale sau financiare.

Sistemul social e una, iar sistemul intern e altceva. Să ne gândim la Mihail Șora – el este un om nepensionabil; e activ, în interacțiune, e deștept. La fel e și Manfred Kets de Vries, profesor la Insead Business School; are peste 70 de ani și este foarte activ, scrie mult, călătorește, ține conferințe, cursuri, face cercetare.
Sunt mulți oameni care vor să facă ceva, ceva altfel, ceva drag sufletului lor. Oamenii vor să o ia de la capăt altfel. Curajul și atemporalitatea internă sunt importante. E ca și cum atunci când „te lași la vatră”, nu te întinzi pe jos, ci îți iei viața de la capăt, cu alte repere, ca și cum îți dai o altă șansă. Asta te ține în viață.

Îmi amintesc de poezia lui Robert Frost, „Drumul pe care nu am mers”:

„Două drumuri se despărţeau într-o pădure aurie.

Îmi pare rău că nu le-am putut urma pe amândouă

Şi, pentru că eram singurul călător, am zăbovit

Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe,

Până acolo unde se pierdea sub pământ.

Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos

Şi care, poate, era chiar mai îndreptăţit să-l străbat,

Căci era acoperit cu iarbă şi neumblat.

Deşi, trecând pe unul dintre ele,

Era de parcă le-aş fi străbătut pe amândouă.

Iar în acea dimineaţă amândouă se întindeau la fel:

În frunzele lor niciun pas nu lăsase vreo urmă neagră.

Oh, l-am lăsat pe primul pentru o altă zi

Ştiind totuşi că, pornind pe unul dintre ele,

Cu greu m-aş mai fi întors vreodată.

Aş povești aceasta cu un suspin,

Cândva, peste ani şi ani:

Două drumuri se despărţeau într-o pădure, iar eu

Am pornit-o pe cel mai puţin străbătut

Şi asta mi-a schimbat viaţa”.

Păstrează în minte alternativa, ceea ce îți stârnește interesul, ceea ce te bucură

Lăsându-mă la vatră, ieșind la pensie, pot să consider că am ajuns în aceeași intersecție și pot să îl încerc și pe celălalt. Am făcut o alegere cândva; alegerea a presupus și o renunțare. Acum pot să mă întorc și să o iau pe celălalt drum.
Dacă ies prea târziu la pensie, mulți nu mai au putere pentru nimic; poate e prea târziu pentru ei; sau poate nu au un al doilea drum, o a două variantă. Au luat-o pe un drum, au intrat într-o rutină, s-au identificat cu ea, au fost slujbași. Nu au păstrat în minte alternativa, ceea ce le stârnea interesul, ce îi bucura. De aceea este esențial e să fie mereu activi mental, să aibă aspirații.

Cât despre mine, fac deja lucruri dragi sufletului meu. Am o firmă care are legătură cu dezvoltarea personală, cu educația continuă; învăț mereu; sînt implicată în alte proiecte cu impact social; scriu; învăț mereu; călătoresc; am în jur oameni cu care îmi place să fiu; mai am și alte proiecte în minte, idei care au legătură cu pasiunile mele, cu ceea ce mă bucură. Vorba aceea: sănătoși să fim, că idei avem cât pentru o lume întreagă. Uneori mă gândesc că ar trebui să avem câte două vieți lungi, ca să avem timp să facem tot ce ne propunem.

Read More

”Cum asigurați returnarea investiției în training?”. Iată o întrebare legitimă cu care se confruntă adesea companiile furnizoare de astfel de servicii. Atunci când ei i se alătură și cuvântul ”garanție”, apar, inevitabil, o oarecare presiune și nevoia de a discuta mai pe larg despre roluri și responsabilități în proces, dar și nevoia unei abordări diferite.

O perspectivă care ar putea ilustra mai bine aceste aspecte ar fi una de punere în contrast: cum am putea minimiza sau chiar pune în pericol returnarea investiției în training?

De multe ori, răspunsurile vin din semnalele pe care le putem observa în cadrul procesului de training. Am auzit remarci, afirmații sau întrebări formulate de către actorii principali în proces care spun multe despre ceea ce poate fi făcut pentru a scădea randamentul oricărui demers de formare.

La fiecare început de curs, împreună cu participanții, vorbim despre așteptările lor și încă aud replici de genul ”Nu avem așteptări, nu știm decât titlul cursului”, ”Am venit pentru că mi-a plăcut numele cursului”, ”Sincer, nu știu de m-au trimis aici”. O întrebare relevantă care apare destul des în timpul cursurilor rămâne clasica ”Auzi, dar șefii noștri au făcut sau o să facă și ei cursul ăsta?”, spusă, de cele mai multe ori, pe un ton care sugerează discrepanța dintre ceea ce facem la curs și realitatea percepută în teren.

Nu doar participanții spun lucruri relevante. Sunt, încă, manageri care îmi cer ”Să îi pui la muncă!”, îmi spun că oamenii ”trebuie să înțeleagă” anumite lucruri.

De la oamenii din resurse umane primesc explicația ”Acesta este un curs de catalog la care se înscrie cine vrea, iar obiectivele cursului sunt cele generice, agreate inițial”, iar, uneori, aud și îndemnul ”Să nu îi lași cu telefoanele!”.

Dacă ne-am propune, deci, să punem în pericol investiția în training, ar trebui să începem cu ceea ce se întâmplă înainte de curs și am putea minimiza, astfel, procesul de analiză de nevoi. Am putea să comunicăm mai puțin despre curs și am putea crește elementul de ”surpriză” pentru participanți, dând senzația că trainingul va fi o rupere de realitatea profesională care reprezintă pentru participanți principala preocupare, responsabilitate, grijă și presiune.

Un alt lucru cu impact în investiție ar putea fi legat de așteptările managerilor de la participanți. Ele ar trebui comunicate cât mai puțin direct cu aceștia și mai mult indirect cu resursele umane și cu trainerii. Mai mult, managerii ar trebui să cunoască cât mai puțin din conținutul cursului pentru a nu putea urmări, evalua și sprijini ceea ce se întâmplă după curs, în transferul comportamentelor și dezvoltarea abilităților oamenilor lor, și nici calibrarea propriului comportament la așteptările participanților create chiar de către curs.

Nu în ultimul rând, am putea valoriza investiția în training plecând doar de la un preț mediu al pieței pe ziua de curs, fără să facem diferența între o zi de curs precedată de o analiză de nevoi riguroasă și o adaptare a cursului, și o zi de curs de ”catalog”.

Analiza de contrast are, desigur, limitările ei, și chiar riscul să capete nuanțe pamfletare. Într-o lume ideală, toate elementele prezentate mai sus ar trebui să se întâmple în oglindă, pe pozitiv, pentru a putea vorbi despre garantarea investiției în training.

Pe de altă parte, realitatea vine cu limitări, presiuni, priorități și schimbări. În business, este nevoie de repere fixe pentru bugetare, există constrângeri de timp, de buget, proceduri, priorități, politici și strategii care se schimbă. Iar în fața oricărei activități care adaugă valoare directă în business, trainingul rămâne un proces de sprijin indirect.

Prin urmare, indiferent de intenție, experiență și competențe, vor exista întotdeauna factori care pot afecta un proces ideal de învățare și formare. Ceea ce cred că se poate face este să comunicăm, să negociem și să găsim cele mai bune soluții în context, într-un parteneriat autentic cu actorii principali, fiind conștienți de riscurile pe care ni le asumăm, fiecare.

Read More

Alina Doica, Business Associate Interact, are unul dintre cele mai fun și apreciate cursuri de la Modulul Fundamente: Tehnici de Prezentare. Este și unul dintre profesorii care s-a alăturat Școlii încă de la lansare, din 2008 așa că a venit rândul ei să ne răspundă la câteva întrebări:

De altfel, câteva tips & tricks despre cum să ne îmbunătățim discursul public nu au stricat niciodată nimănui. Și e greu de găsit o persoană la fel de potrivită ca Alina să ne sfătuiască: ea are 15 ani de Public Speaking, plus încă 4 ani de profesorat.

Alina, vrei să povestești tu însăți despre tine, pentru început?

Parcursul meu a avut mereu de-a face cu comunicarea, de care sunt pasionată – comunicare în alte limbi, comunicare interculturală, comunicare în cadrul echipei sau în organizație, și cu educația.

În cadrul Interact port mai multe „pălării” – sunt trainer, coordonator de departament, am activități de business development și sunt implicată în multe proiecte. Acesta este specificul unei firme de consultanță cum este Interact: la un moment dat, dacă vrei, poți să faci lucruri diverse din mai multe domenii, iar mie îmi place asta, mă ține în formă.

Predai cursul de Tehnici de Prezentare la Modulul Fundamente – povestește-ne câte ceva despre el: de fiecare dată când te-am surprins la curs, am observat diferite metode interactive și jucăușe și suntem curioși.

Este un curs în care participanții își pun la punct abilitățile de prezentare, iar acest lucru îi ajută pentru proiectul pe care îl au la încheierea Modulului Fundamente. Îi ajută însă și în general în activitatea lor profesională, pentru că în zilele noastre mai toată lumea ajunge să susțină prezentări pentru diverse tipuri de public.

Este adevărat că include o mulțime de activități neobișnuite și dinamice, pentru că lucrăm cu expresivitatea, cu claritatea mesajului, cu emoțiile, iar cursanții noi vin cu așteptări mari pentru că știu de la cei de dinainte că „a fost un curs foarte bun și foarte fun”.

Tema e generoasă, e drept, dar și mie îmi place foarte mult să lucrez cu studenții Școlii IAA – sunt vioi, dezinhibați, curioși, dornici să exerseze, aș putea să spun că sunt publicul ideal pentru un trainer, așa că mă consider foarte norocoasă de fiecare dată, și fac asta din 2008!

Eu încerc să le creez un spațiu safe în care să exerseze, să reflecteze la cum concep și livrează un mesaj – avem niște tehnici speciale pentru asta – și să își descopere prezența scenică, punctele tari și eventualele zone oarbe, care bruiază impresia generală.

Se vorbește foarte mult despre autenticitate acum, iar eu în curs plec de la premiza că fiecare dintre noi are o voce, un farmec propriu, pe care merită să le lăsăm să se exprime, și construiesc pe asta în feedbackul către ei.

Vorbitul în public e pentru foarte mulți tineri o problemă, poate pentru că nu exersăm suficient acest lucru în facultate. Ne poți da câteva tips & tricks care să ne ajute să ne îmbunătățim această competență și pe cont propriu?

Aș zice că vorbitul în public este o problemă pentru mai multe generații și nu doar pentru că nu îl exersăm în facultate, ci în școală, în general.

Cred că ajută dacă exersăm metode de a vorbi mai structurat, mai la obiect; dacă ne creăm obiceiul de a ne contura, de a ne nuanța ideile, pentru ca ele sa aibă greutate și culoare.

Dacă vrei o analogie, gândurile noastre sunt florile, iar structura pe care le-o dăm e vaza care le susține și întregește ansamblul. Având mai multă încredere în ce avem de spus, va crește și încrederea de a o spune în fața unui public.

Cum ne sfătuiești să ne controlăm manifestările fiziologice când avem de făcut un discurs public – bătăile accelerate ale inimii, tempoul vocii, transpirația palmelor, sentimentul de nod în stomac?

Am să descompun elementele menționate de tine, pentru că, deși sunt legate între ele, au tratamente diferite, pe niveluri diferite. Pentru manifestările fiziologice sunt foarte bune exercitiile de respirație și orice formă de meditație sau relaxare ce ți se potrivește.

Spuneam că plec de la un demers personal. Dacă ești genul care privește cu neîncredere meditația, mindfulness și altele asemenea, degeaba îți sugerez să închizi ochii, să respiri și să te concentrezi timp de un minut pe sunetele pe care le auzi în jur. Dar sigur ai o formă a ta de relaxare, o imagine mentală care te calmează.

Eu sfătuiesc participanții să își găsească aceste surse personale și să le transfere și în situația de prezentare. De precizat că toate lucrurile acestea se fac în pregătire. În prezentarea efectivă sunt relativ puține lucruri pe care le putem face ca să fim absolut zen. În definitiv, nici sportivii nu așteaptă olimpiada pentru a se antrena.

Majoritatea oamenilor au cele mai mari emoții în primul minut, așa ca el trebuie foarte bine pregătit.

Nu trebuie să conțină o presiune suplimentară de tipul „trebuie să încep cu o glumă” sau „trebuie să spun ceva inteligent”. Vocea, gesturile și contactul vizual se lucrează, de asemenea, iar acestea trei sunt niște ancore care, o dată stăpânite mai bine, ne ajută să mai scădem din emoții.

Cum putem lucra cu noi înșine ca să ne creștem încrederea în propria persoană ca vorbitor, în perioada de pregătire a unui speech?

În general, la fel cum cel mai bun tratament este prevenția, cel mai bun leac pentru emoții este expunerea la situația de prezentare, pentru că astfel ne desensibilizăm și ea își pierde din conotațiile dramatice.

Cei mai mulți oameni își creează un fel de cerc vicios: se tem de prezentări și atunci fug de ele, iar asta ii face și mai temători și evitanți când sunt nevoiți să susțină o prezentare – ceea ce, inevitabil, se întâmplă.

Spuneai de sentimentul de nod în stomac. A sta în picioare în fața unui public e o poziție de vulnerabilitate, iar asta aduce la suprafață temeri și avataruri ale noastre pe care nu le controlăm în totalitate. Dacă emoțiile sunt relativ gestionabile și trec repede, atunci e mai bine să accept faptul că am emoții și să mă concentrez pe valoarea pe care o aduc prin celelalte componente ale prezentării și ale prezenței mele scenice.

Dacă însă emoțiile sunt sensibil mai mari, sau chiar mă împiedică să susțin prezentarea, atunci invit participanții la o reflecție asupra posibilelor cauze. De cele mai multe ori atunci e nevoie de o intervenție mai profundă, cum este cea de coaching.

Ne poți da câteva exemple de discursuri pe care le consideri bune și pe care să le poată face oricine prin exercițiu, nu printr-o „abilitate înnăscută”?

Exista un exemplu pe care îl dau mereu și pe care lucrăm și la curs – se numește „I see something in you” și e un discurs de vreo 7 minute care a câștigat un concurs de public speaking acum câțiva ani. Este exemplul perfect de discurs lucrat, rotund, captivant, dar care nu pare deloc forțat, pentru că elementele sale se îmbină foarte bine.

În curs apare foarte des dihotomia, falsă, după părerea mea, între talent înnăscut și produs al unui exercițiu îndelungat. Și atunci invit participanții să analizeze discursuri celebre, prezentări de pe TED sau alte exemple și să observe arhitectura lor. Atunci vom constata că există o suită de tehnici, de multe ori aceleași, mulate pe o prezență scenică ce este și ea lucrată.

Cel mai simplu exemplu este că majoritatea discursurilor pe care le vedem merg în continuare pe o structură arhicunoscută – acel 3T, sau „tell ’em what you’re gonna tell ’em, tell ’em, tell ’em what you’ve told ’em”. Ceva original aici? Deloc. Dar variațiunile sunt infinite.

Momentul pentru doza de inspirație. Motto-ul Școlii este Never Stop Learning. Tu ce resurse folosești și ne poți recomanda ca să stăm la curent, să nu ne oprim din învățat?

Dacă motto-ul Școlii este Never Stop Learning, al meu este „look around, it will astound you”, cum spunea un cântec.

Cred că fiecare interacțiune poate fi o lecție despre cum să avem un discurs mai structurat, despre cum să fim mai expresivi și mai autentici.

Read More