Archive
Articole Interact

”Vă amintiți de timpul către birou și înapoi, acasă? Când mergeam zilnic la birou, în acel timp eram noi cu noi înșine, ne puneam gândurile în ordine, ne calmam după o zi mai grea, mai tensionată, mai ascultam ceva muzică, vorbeam la telefon cu unii, alții, și ajungeam acasă cu o stare mai bună.

Mă gândeam zilele trecute la oamenii care au copii și stau în ședințe online toată ziua, sunt tensionați, închiși într-o cameră 10-12 ore. Când ies de acolo însă, nu mai au acel timp de tranziție în care să se detașeze, ca să își pună hainele metaforice de acasă, să fie mai calzi, calmi, surâzători, răbdători, iubitori. Dacă cineva s-a purtat urât cu tine, ieși din cameră și arăți familiei un spirit umilit, căzut, aproape înfrânt, obosit. Culmea, tocmai celor care contează mai mult nu mai ai resurse să le arăți partea ta luminoasă.

Dacă ești manager, poate te gândești mai mult înainte de a face pe cineva să se simtă prost, a ridica tonul, a-l face de doi lei în ședințele online. Cum dă acel om ochii cu copilul lui după o astfel de ședință? Dar cu prietena, prietenul, soțul sau soția? Un spirit umilit se va rodica greu de jos, nu va uita.

Urmează o perioadă mai grea decât perioada de până acum. Suntem obosiți, anxietatea a crescut, luminița de la capătul tunelului parcă e mai difuză. Sigur, rămâne speranța, dar aș propune să o ajutăm puțin. Să fim mai conștienți că nu mai avem timp și spațiu de tranziție, că totul e pe repede înainte, că riscăm să devenim asemenea oalelor sub presiune.

Câteva lucruri pe care am putea să le facem:

Să ne pese mai mult de cei din jur, concentrarea doar pe sine nu duce decât la izolare, însingurare;
Să ne exersăm răbdarea;
Să amânăm o ședință dacă suntem prea tensionați, dacă riscăm să nu ne ținem în echilibru starea;
Să arătăm un pic de compasiune față de cei din jur;
Să admitem că e greu pentru toți, nu doar pentru unii;
Să ne purtăm cu ceilalți cu respect și calm, să fim atenți la tonul nostru;
Să ne îngrijim și de noi, să avem în jur oameni cu care să vorbim, astfel încat noi înșine să nu devenim ca un coș de gunoi care dă pe dinafară.

Nu putem să schimbăm acum situația dar putem să lucrăm la reacția noastră față de ea, să ne ajutăm de cei din jur și să îi ajutăm și noi pe alții.”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#interacters
#enablingchange

Read More

”Unul dintre evenimentele majore ale acestei luni este anunțarea rezultatelor alegerilor în Statele Unite. M-a bucurat schimbarea, sper că va aduce un suflu nou la nivel internațional, pe mai multe planuri.

Un aspect care m-a uimit însă a fost să aflu vârsta noului președinte: 78 de ani! M-a uimit să văd energia, vitalitatea cu care acest om se manifestă. Am mai văzut același nivel de energie și entuziasm la unul dintre profesorii mei, de la Insead: are aceeași vârstă cu a președintelui nou ales al SUA și lucrează, în această perioadă, la 4 cărți noi, a predat o alta deja și îi va apărea în ianuarie, ține cursuri, face executive coaching, este consultant pentru firme mari, guvernele unor state. M-a sunat acum două saptamani și părea mai plin de viață decât mulți oameni tineri (a se înțelege prin ‘oameni tineri’ orice persoană până în 78 de ani) pe care îi cunosc.

Ce face oare ca acești oameni să fie așa? De unde putem să ne luăm și noi energia? Aș enumera câteva aspecte:

Să ne concentrăm pe ceea ce este cu adevărat important: dacă azi e singura noastră zi, ce am pune în ea? Cine ar avea loc? Ce culori ar căpăta? În ce note ar suna? Cum am crea acesă zi, cu diverse culori, ca pe o operă de artă, ca pe cel mai frumos vitraliu al lumii?

Să ne înconjurăm de acei oameni care contează, să le facem loc în viața noastră.

Să ne alegem jobul care să ne facă să ne fie ușor să ne trezim dimineața.

Să ne luăm mai puțin în serios, așa, din când în când: toată lumea lucrează, toată lumea e stresată, ocupată, toți am avut pojar când eram mici. Vorba aceea românească: ‘get over it’!

Să fim mai concentrați și pe ceilalți, nu doar pe noi înșine; să punem întrebări celorlalți, să ne pese cu adevărat, să le demonstrăm că ne pasă.

Să avem activități diverse: un job este foarte important în viața noastră; dincolo de el însă, mai sînt și pasiuni, sport, prieteni, iubiți, familia, muzica, mâncarea preferată, cărțile, mașina, călătoriile (când sînt posibile), micile bucurii ale vieții.

Vă propun să facem un audit al zilei noastre. Pe o scală de la 1 la 10, ce notă v-ați da? Cât de plină este ziua cu activități, stări din cele de mai sus? Ce ai vrea să fie altfel? Ce poți face de azi diferit, ca să ai mai multă energie? Nu de alta, dar entuziasmul atrage oameni cu idei, energie, creativitate, oportunități. Cuvântul ‘entuziasm’ vine din limba greacă, unde însemnă ‘de inspirație divină’. Acum, desigur, alegerea e la fiecare dintre noi.”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#lifeaudit
#enablingchange

Read More

”Poate ați întâlnit, folosit aceste prescurtări, aceste emoticoane la modă acum. Dacă nu, nu știu ce să zic, dar unii ar spune că sînteți de la 1700, toamna (am auzit eu asta când am întrebat ce înseamnă ceva de mai sus).

Dincolo de prescurtări însă, cuvintele pot căpăta multe încărcături în online. Fie că sîntem pe email, pe whatsapp sau comentăm în social media, e bine să fim mult mai atenți la cum folosim limbajul. O întrebare pusă în scris, chiar dacă e clară, concisă, fără vreo intenție negativă, poate fi percepută ca agresivă, nepotrivită, de către recipient. Acesta va interpreta tonul mesajului nostru în cheia în care el era în momentul primirii mesajului: o zi bună, cu realizări, validări va conduce la un teren fertil pentru interpretări cu tentă pozitivă, amuzantă, sau cel pușin neutră.

O zi proastă, cu neînțelegeri în viața personală sau profesională, cu nervi la volan sau cu cineva care nu poartă mască și se uită peste umărul nostru la rând la supermarket, va face ca terenul să fie unul acid, reactiv, iar orice mesaj să fie interpretat într-o cheie negativă, agresantă, intrusivă.

Dincolo însă de aceste aspecte, senzația este de sărăcire a limbajului. Ne exprimăm concis, prin prescurtări, e mai simplu decât să scriem un mesaj mai elaborat, cu considerație față de celălalt. Eu am observat chiar că textele în care chiar transmit ceva mai complex rămân fără răspuns sau primesc un emoticon. Ma gândesc cum să formulez un mesaj de mai multe rânduri, cum să transmit clar și elegant ce am de spus, iar cealaltă persoană răspunde sec, cu un emoticon. Asta în cazul fericit în care răspunde și nu ‘îmi dă cu seen’.

Ma gândesc uneori: nu știe ce să zică?; nu are timp?; nu îi pasă?; nu contează?; nu vrea să spună nimic?; să mai scriu așa?; să răspund la fel?; să nu mai scriu acestor persoane, ci să le vorbesc? Asta e tot? Mă lasă cu ochii în soare? E clar că sîntem fiecare în filmul din capul lui, că încercările de a ne gândi la cum ar putea percepe celalalte persoane comunicarea noastră sînt foarte slabe.

Desigur că și eu folosesc toate abrevierile, emoticoanele de mai sus și altele, în plus, mai ales când mă grăbesc, îmi e lene să elaborez o propoziție sau când știu că interlocutorul așa comunică. Poate că e firesc să folosim de toate. Sînt ingrediente noi în comunicare, e ca atunci când introduci într-o mâncare tradițională un condiment nou. Dacă pui însă prea mult, iese prost. Măsura cu care facem lucrurile, adecvarea la context, fac diferența (ca să închei într-o notă de limbaj calchiat din engleză). Iar dacă știi că cineva nu apreciază sarea în mancare, nu pui. Dacă îți pasă, desigur.”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#communication
#enablingchange

Read More

”Iată câteva cuvinte, expresii, care cred că au ajuns în categoria noului limbaj de lemn.

”Autentic” – se folosește des cu privire la lider, ca un fel de titlu de noblețe, ca un calificativ, sau ceva la care aspiră lumea.

”Îmi asum” – nu se știe ce; am auzit la TV pe cineva care spunea că el nu respectă semnificația steagului roșu arborat de salvamar, la mare; că el își asumă… Oare ce își asumă?

”Omuleții” – ei sînt angajații, colegii noștri.

”Somatizăm” – că ne doare spatele, piciorul, capul, cotul, gâtul, totul devine o somatizare.

”Trebuie să ne arătăm vulnerabilitatea” – de când a dezbătut Brene Brown conceptul de vulnerabilitate, acesta a devenit parte din vocabularul de lemn al managementului.

”Îmi iau concediu” – de la cine? De la tine însuți?

”Am operat-o pe mama” – aici chiar că nu strică să folosim diateza pasivă, nu cred că o operăm singuri pe mama.

”Spor” – este o urare mai nouă (cel puțin eu am auzit-o mult de câteva luni încoace); probabil prescurtarea de la ”spor la treabă” dar e prea greu să mai spunem toată expresia.

”#grateful” – asta e importată, însușită, folosită cam mult pentru gustul meu. Nu mai apreciem ce avem, pe oamenii din jur, sîntem grateful acum.

”Gândește pozitiv!” – un îndemn forțat, de multe ori, de la oameni care nu încearcă să înțeleagă prin ce treci, nu ascultă, dar se pricep la a importa un concept și a-l adăuga în viața lor sau a altora așa cum am adăuga un tiv de dantelă unei fuste din catifea groasă (ca nuca în perete).

Ce ați adăuga aici?”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#interacters
#enablingchange

Read More

”Am revăzut recent Breakfast at Tiffany’s. A fost mereu unul dintre filmele mele preferate. Mi-a plăcut mereu de AH, am considerat-o întruchiparea feminității, chiar dacă acum feminitatea se cam confundă cu etalarea sexualității. A fost și aspirațional – îmi doream să ajung la NY, să merg exact la acel magazin, să cumpăr de la Tiffany. Dincolo de acestea însă, am văzut acum o alta fațetă a filmului.

Am văzut personajul principal care fuge de orice relație care i-ar putea fi bună căutând o himeră care îi promite statut social, stabilitate financiară. Își iubește fratele însă afla că acesta moare; își iubește pisica, acea ființă care o iubea înapoi necondiționat, însă, în fuga ei spre aeroport, spre a prinde un avion care să o ducă spre stabilitatea financiară, renunță și la pisică, dându-i drumul în ploaie. Este iubită de un om, încă o ființă care o iubește dincolo de toate toanele ei, însă îl respinge, aruncându-i în față toate insecuritățile ei.

Filmul se termină într-o notă pozitivă, ea coboară din taxi și aleargă după pisică, îl găsește și pe cel care o iubea și, în final, are ochi pentru el.
De câte ori însă nu alergăm, în realitate, după Fata Morgana, de câte ori nu avem senzația că ceva ne așteaptă pe noi, cei cu stea în frunte, un prinț pe cal alb, o Ileana Cosânzeană (sau o Elsa, o Barbie, după caz). În goana noastră, uităm să vedem ce e deja în jurul nostru, chiar ajungem să desconsiderăm ce avem.

Unii oameni (femei și bărbați) se poartă asemenea aricilor. Ei vor să se apropie unul de celălalt dar le e teamă că se înțeapă. Se îndepărtează, apoi se apropie, fac eforturi, se înțeapă, pleacă, apoi revin, oarecum mai temători, nu vor să se înțepe iar, dar nu vor nici să le fie frig, singuri.

Un fel de arici era Holly, personajul feminin din Breakfast at Tiffany’s. Dar s-a lăsat domesticită, spre bucuria multor spectatori. Dacă viața ar bate filmul, am vedea mai multe finaluri fericite.”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#interacters
#enablingchange

Read More

”A devenit o obișnuință ca în companiile multinaționale să existe o preocupare legată de diversitate și înțelegere a diferențelor culturale. Este evident că într-un mediu expus inerent la mai multe culturi, în intern sau în relația cu exteriorul, o bună colaborare, eficiența, un mediu plăcut de lucru se leagă și de modul în care diferențele culturale sunt înțelese și bine gestionate.

Ani la rând, prin diferite intervenții, de la cursuri, seminarii, teambuilding-uri și mai ales contacte profesionale directe, marile companii au contribuit direct sau indirect la senzația că lumea e mai mică, că ne putem înțelege și lucra bine împreună indiferent că suntem din Europa de Vest, Est, China, India sau America.

După deschiderea din anii 90, începutul de secol a adus o expansiune și mai mare a globalizării, ajutat de tehnologie, climat politic și economic. Majoritatea multinaționalelor, cu câteva excepții notabile au reușit să creeze culturi organizaționale solide care au reușit să integreze, nu fără efort și inerente dificultăți, oameni din toată lumea.

Cu aproximativ 5 ani în urmă lucrurile au început să se schimbe în contextul global. Lăsând deoparte chestionarea globalizării în sine și contestarea ideilor neoliberale, discursul naționalist, extremismul au căpătat o prezență tot mai mare. În multe țări, discursul public nu mai este nuanțat când vine vorba de subiecte ce țin de etnie, religie culturi și mai mult decât atât este prezent, deloc subtil nu doar în context politic. Discursul naționalist, xenofob și-a făcut loc în societate prin rețelele sociale care au creat o platformă propice pentru coagulare și împrăștiere.

Companiile multinaționale împreună cu angajații lor nu funcționează într-o bulă ai cărei pereți sunt tapetați cu crezuri și valori și nu pot fi imune prin număr și expunere la ceea ce se întâmplă în societate. Întrebarea care se pune este dacă sunt pregătite să își protejeze culturile bazate pe incluziune și diversitate de care au atâta nevoie pentru a funcționa. Un lucru este cert. Implicit sau explicit, justificat sau nu, există reguli care au făcut ca subiectele socio-geo-politice să nu fie discutate sau abordate deschis și formal mai jos de sălile comitetelor executive. Asta nu are cum să împiedice discursul informal. Riscul care apare aici este dat de mărirea decalajului între ceea se discută formal și cea ce apare pe canalele informale.

Și ca să ajungem la firul ierbii, să presupunem că ești manager regional. Ai în echipă greci, turci, francezi, români, sârbi, croați și ruși. Lucrezi cu un centru de servicii din India și ai furnizori chinezi de echipamente implicați în proiecte de implementare cu echipa ta. În tot acest timp există ciocniri mediatizate între armata Chinei și cea a Indiei, citești în presă că Turcia amenință Grecia cu un conflict armat în Mediterană, citești de războiul informațional sau hibrid pe care Rusia îl susține regional, iar în Croația sunt comemorați eroi pe care partea sârbă îi cataloghează drept criminali de război iar oamenii vorbesc de virusul chinez și de responsabilitatea Chinei în ceea ce privește pandemia. Acum, te rog să pregătești un ”teambuilding” în care să vorbiți de puterea diversității de incluziune și valorile companiei. Cum faci asta să funcționeze?

Scenariul cu echipa regională nu este real, combină mai multe situații/echipe cu care am lucrat în ultimii ani. Ce este real, sunt evenimentele descrise. S-au întâmplat în ultima lună sau sunt în curs de desfășurare. Ce este sigur este că nu mai e suficient să vorbim de valori să ne raportăm la dimensiunile culturale ale lui Hofstede sau Erin Meyer și să ținem aceleași seminarii de ”cross-cultural”. E nevoie de alte strategii, de curaj, de onestitate și de mult mai multă informare și cunoaștere din partea celor responsabili din companii. Nu mai e loc sub preș, iar reorganizarea companiei pe noi regiuni care să evite falii conflictuale (au fost făcute deja în trecut) devine tot mai greu sau scump de făcut.”

Weekly Inspiration scris de Lucian Mihai.

#multicultural
#enablingchange

Read More

“Am primit, am auzit des această întrebare. M-a cam enervat de fiecare dată. Cum adică? Cum altfel să o iau? Impersonal? Când e vorba despre mine, o acțiune a mea, nu înțeleg cum să ‘o iau’.
Înțeleg că nu totul stă în puterea noastră. Că nu putem noi influența atât de mult pe ceilalți. Că, dacă cineva vrea să plece, va pleca, oricât de multe am fi făcut noi pentru acea persoană. Dacă cineva vrea să se poarte urât, o va face, dincolo de orice am fi făcut noi pentru acest cineva.
Am făcut foarte multe, din perspectiva mea, pentru alții, în momente grele pentru ei, iar unii au găsit de cuviință să se poarte urât, în schimb.

De ce o iau personal? Pentru că am investit în acele relații, în acele persoane. Pentru că, dincolo de bani, e vorba de timpul și energia mea, emoția mea, nu ale altcuiva, iar acestea sînt atât de personale, tocmai pentru că nu le recuperez.
Am analizat însă situațiile. Durerea a venit și cu înțelegere și repozitionare. Sigur, ceva ce a făcut o persoană spune mai mult despre ea; însă dacă am ales acea persoană, e bine să mă gândesc și ce m-a făcut să o aleg. Care au fost semnalele pe care mi le-a dat (există întotdeauna) dar pe care eu am refuzat să le văd?
Sigur, sînt și situații în care, înainte de a o lua personal, e bine să clarificăm ce a vrut să spună, să facă cealaltă persoană. Exista și riscul că noi să ne simțim atacați desi nu aceea era intenția; însă sensibilitatea noastră, care are alte cauze uneori, ne face să reacționăm inadecvat. Atunci putem clarifica lucrurile și să mergem mai departe.

Abordarea de tip zen, în care scoatem orice atac, nedreptate, în afara noastră, și le tratăm obiectiv, este una la care nu cred că ajungem până mai tărziu în aceasta viață.
Până atunci sîntem subiectivi, emoționali, avem așteptări, sensibilități mari, nevoia de dreptate, de a fi tratați just, greșim, ne cerem iertare, ne bucurăm enorm, ne supărăm la fel, ne mâniem, ne împăcăm, ne dau lacrimi de bucurie.”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#interacters
#enablingchange

Read More

”Zilele trecute am ieșit la o terasă la invitația unei prietene și pe parcursul serii am avut ocazia să stau de vorbă cu mai multă lume, atât prietene mai apropiate, cât și persoane pe care le-am cunoscut atunci. Așa cum se întâmplă în astfel de situații, am vorbit câte în lună și în stele, mai serioase sau mai frivole. La un moment dat, vorbind despre copii, una dintre persoanele de la masă ne-a povestit câte ceva despre fata ei de 9 ani și și-a exprimat nedumerirea față de unul dintre comportamentele ei și de ce anume îl manifestă. A fost unul dintre acele momente când parcă am dat filmul cu încetinitorul și mi-am pus pălăria de observator al propriilor reacții și tendințe.

Am fost foarte tentată să îi ofer o explicație, să îmi exprim opinia – sistemul 1, vorba lui Daniel Kahneman, știa deja cum stă treaba, deși eu abia o cunoscusem. Cu alte cuvinte nu știam nimic despre ea, despre fetița ei, despre contextul lor. Așa că mi-am propus să îmi exercit dreptul de a spune ”nu știu”. Ce credeți că s-a întâmplat? Exact, nimic! Am pus doar două-trei întrebări, în încercarea de a înțelege mai bine și apoi am lăsat conversația să curgă, iar seara nu a pierdut nimic din farmec prin faptul că am ales să îmi țin părerile pentru mine.

A fost un exercițiu eliberator și mi-am propus să-l fac mai des. Sigur, nu mă refer la situațiile când ni se cere opinia în privința zonelor noastre de expertiză (deși, chiar și în astfel de cazuri, nu scrie nicăieri că trebuie să avem un răspuns la toate). Am constatat însă că avem obiceiul de a ne da cu părerea oricând și oricum. Încurajați de accesibilitatea informației și de practicarea unui tip de gândire superficială, ne credem îndreptățiți să ne exprimăm pe orice temă, uitând că știm de fapt destul de puține lucruri în profunzime. Așadar, a spune ”nu știu” poate fi din când în când un exercițiu de necesară modestie.”

Weekly Inspiration scris de Alina Doica.

#interacters
#enablingchange

Read More

”Colac peste pupăză – este o expresie pe care străinii o găsesc amuzantă, mai ales când cer traducerea ei. Și pentru noi, vorbitorii nativi, este dificil să-i găsim explicația. Dar este bine de știut că unul dintre sensurile cuvântului pupăză este acela de „colac împletit”. Luând în calcul aici și contextul „colacului”, acela al pomenirii celor dispăruți, explicațiile lingviștilor și ale etnologilor se îndreaptă spre sensul negativ al acestei expresii, acela de „nenorocire peste nenorocire”. (Pentru mai multe detalii: https://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/pupaza-peste-colac)

A trece ca vodă prin lobodă – dacă vă imaginați un împărat care umblă pe holde, printre tufe de lobodă, este o imagine interesantă, dar nu este tocmai originea acestei expresii care înseamnă „a nu-și face griji”. Expresia originară din Transilvania, era la începuturi „a trece ca domnul prin robotă”, adică a trece prin munca (robotă) pe care o aveau de făcut iobagii, ca un domn – fără niciun efort; „a nu avea grijile oamenilor de rând”. Această expresie a trecut munții și a ajuns la noi, unde domnul era vodă, iar robota, printr-o confuzie fonetică, a devenit lobodă.

A nimerit orbul Brăila – este o altă expresie născută din „încurcături” fonetice. Această expresie, pe care o folosim pentru a spune că „nu există lucruri imposibile”- de vreme ce, iată, chiar un nevăzător a reușit să ajungă la Brăila (s-ar presupune că e dificil totuși de ajuns acolo) – se datorează unei românizări aproape comice. Louis Braille, inventatorul celebrului alfabet, ajunge astfel să fie, pe românește, Brăila. (Pentru mai multe detalii: https://m.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/pastila-de-limba-originea-expresiei-a-nimerit-orbul-braila-515301)”

Pentru că astăzi este Ziua Limbii Române, Simona Noapteș, colega noastră care predă limbile română și franceză, ne-a făcut o listă de câteva expresii fermecătoare, mai greu de explicat și de tradus.

Read More

“Am avut câțiva ani la rând un vis repetitiv: eram într -un castel cu foarte multe camere, în care parcă era o expoziție internațională a celor mai buni chocolatiers; treceam repede prin fiecare cameră, gustam din toate felurile de ciocolată, apoi alergam către cealaltă cameră, și tot așa. La ieșirea din castel era un pod imens, alergam către el. Nu toate ușile castelului erau deschise însă. Uneori trebuia să trag cu forță ca să le deschid. Erau alți oameni în jur, îi vedeam, interacționam puțin, apoi mergeam mai departe, singură, căutând parcă ceva.

Asemenea acestui drum prin castel, cred că mergem prin diverse încăperi în realitate, traversăm diverse capitole în viață, uneori trebuie să mergem mai departe, să deschidem alte uși, dar ne e greu, pare imposibil. Sîntem atât de lipiți, atașați de câte o persoană , de un fel de a face lucrurile, de obiceiurile noastre, că nici nu mai vedem că există o ușă prin care am putea ieși. Sau, în alte cazuri, vedem ușa, vrem să trecem în altă cameră, în altă realitate, în viața pe care ne-o dorim, dar vrem să luăm cu noi și tot bagajul din cealaltă cameră, pe toți cei din jur.

Uităm însă că unii nu vor să vină, că poate nu e pentru ei, că și ei au un vis despre altă realitate, în care noi poate că nu sîntem. Sau poate că ar fi prea greu să îi luăm cu noi, ar fi ca și cum am vrea să înotam cu cineva în spate, iar noi sîntem începători în ale înotului. Mai bine mergem să învățăm să înotam, ne perfecționăm, apoi venim după ei. Ca să trecem prin diversele camere ale palatului uriaș care e viața noastră, e bine să avem încredere în noi, să punem o doză de presiune pe noi, ca să putem deschide ușile, să luăm cu noi pe cei care vor să ne însoțească , să lăsăm în urmă, puțin câte puțin, obiceiurile care nu mai sînt adecvate, să ne salvăm pe noi întâi, apoi să venim după cei dragi, pe care îi vrem alături.

Dar să ne închipuim că vrem să forțăm pe cineva să treacă împreună cu noi prin ușile imense ale castelului, iar acel cineva se împotrivește și vrea să rămânem acolo unde se află el/ea. Ce pierdere de oportunități, câtă lipsă de curiozitate, câtă inerție și ce păcat de viața asta, să ne-o petrecem asemenea lipitorii înfiptă adânc și cu toată ființa ei într-un corp…”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#interacters
#enablingchange See less

Read More