Archive
Articole Interact

”Unul dintre obiectele care m-au fascinat dintotdeauna este caleidoscopul.
Un caleidoscop este un cilindru alcătuit din oglinzi, cu ajutorul căruia se produc imagini simetrice multiple ale unor cristale, piese de sticlă mici, colorate, plasate în interior.

Caleidoscopul îmi creează impresia de posibilități. Te uiți prin el, îl învârți ușor și poți crea mai multe imagini surprinzătoare.
Așa mi se pare că este Facebook. Un amestec de multe păreri, informații, imagini, sunete, aduse împreună de mai mulți oameni; în funcție de rețeaua fiecăruia, avem o colecție mai mică sau mai mare. Ce este diferit este că noi ne facem rețeaua, noi decidem cine contribuie la formele, culorile caleidoscopului nostru, atunci când acceptăm oamenii în rețea.

Prietenii din rețea vin cu perspectivele lor, uneori pozitive, artistice, alteori glumețe, sarcastice, obiective, negative, realiste, subiective, cinice. Se formează pe wall-ul nostru un caleidoscop care poate să ne placă sau nu. În vremuri normale, probabil că trecem mai repede peste acele frânturi de imagini, informații, culori care nu sînt pe placul nostru. În perioada aceasta, în care ființa noastra este agresată, viața noastră și a celor dragi este pusă în pericol, toleranța față de neadecvări, derapaje de la standardele noastre, este redusă.

Nu ne mai plac imaginile pe care caleidoscopul nostru le formează. Unii vor fi poate prăpăstioși, alții naivi, alții exagerat de pozitivi, alții haz de necaz, alții glume nesărate. Poate că sînt mecanismele fiecăruia de a face față situației. A ne supăra acum este ca și cum ne-am supăra pe cristalele din caleidoscop. Mai degrabă aș recomanda să ne întoarcem către noi, să vedem ce stimul extern ne stârnește reacții negative, cum ne putem repoziționa, cum putem schimba povestea pe care ne-o spunem noi în cap legat de stimulii externi.

Cred că dacă acceptăm:

Că fiecare reacționează in felul lui la situația dată;
Că mecanismele noastre de coping pot fi variate;
Că mecanismele noastre sînt mai bune pentru că funcționează pentru noi, pentru alții funcționează altele;
Că noi putem alege la ce ne uităm și la ce nu, noi putem decide ce piese lăsăm în caleidoscop acum ca să avem imaginile care ne satisfac;
Că, până la urmă, poate nu vrem să umblăm cu patul lui Procust după noi și să îi ajustăm pe ceilalți după măsură acestui pat.

Dacă toate acestea sînt acceptate, atunci toleranța noastră va fi mai mare, ne vom enerva mai puțin, starea noastră interioară va fi mai bună, ne putem concentra pe ceea ce contează cu adevărat acum. Viața. Creația.”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#enablingchange
#tolerance

Read More

”Acum câteva săptămâni, când lucrurile aveau încă acea aură de normalitate pe care noi o luam drept permanentă, Simona Halep a participat la un turneu desfășurat în Dubai și a ajuns în finală. După ce a pierdut primul set, a avut o scurtă sesiune de on-court coaching cu antrenorul ei, care i-a făcut un rezumat lucid al greșelilor în abordarea adversarei și i-a dat câteva sfaturi tehnice.

Deși non-verbalul ei părea să arate destul de multă tensiune și o oarecare nemulțumire (cu totul de înțeles), Simona l-a ascultat, a câștigat meciul, iar în conferința de presă ce a urmat i-a mulțumit și a recunoscut public susținerea lui. “M-a ajutat foarte mult la on-court coaching-uri. M-a calmat și mi-a zis ce trebuie să fac mai bine în meci. Am fost nervoasă în anumite momente.

Da, nu am fost pozitivă în dialogurile cu el. Nimic periculos și nimic rău, doar presiunea meciului. Dar m-a ajutat și în timpul game-urilor. M-a susținut mult în aceste momente dificile din finală”.

Poate că astfel de momente sunt destul de comune între sportivii de performanță și antrenorii lor. Mă gândesc însă că aici este o lecție interesantă și pentru noi ceilalți, acum că luptăm pe un teren propriu, cu adversari redutabili – îngrijorare, incertitudine, neliniște, senzația de inutilitate sau alți demoni interiori. Cu atât mai mult dacă suntem în poziția de a conduce echipe și echilibrul celor de care suntem responsabili depinde în mare măsură și de noi și de atitudinea noastră.

Este important să avem o oglindă, așa cum este un coach sau un mentor, de exemplu, cineva care să ne susțină, care să ne spună în mod lucid și dezinteresat unde greșim, dacă e cazul. Această persoană poate să ne ajute să ne gestionăm mai bine pe noi și să găsim resursele pentru a rezista și, de ce nu, pentru a întoarce meciul în favoarea noastră.”

Weekly Inspiration scris de Alina Doica.

#enablingchange
#selfawareness

Read More

”Foarte mulți dintre noi lucrăm de acasă de câteva zile. Aș îndrăzni să spun că sîntem dintre cei norocoși – sînt oameni care nu au de ales, care veghează ca noi să putem exista în casă: manageri care sînt parte din diverse celule de criză, medici, oameni care lucrează în comerț, producție, farmacii, cei care ne asigură toate utilitățile, armată, poliție, jandarmerie, cei care fac curat pe străzi, în blocuri, cei care asigură transportul public.

Situația Italiei, a Chinei, ne arată că nu putem prevedea cât de lungă va fi această perioadă. Pot fi două săptămâni, în cazul cel mai fericit, dar pot fi și două luni.
Deși, poate, ne-am dorit în trecut să stăm acasă, nu ne va fi ușor. E un stat acasă impus, nu ales, nu dorit. Impulsul de a sta în fața televizorului sau pe social media tot timpul este mare. Panica va fi în creștere. Stările disperate, poate depresive, ne pândesc, ne vor cuprinde.
Prin urmare, mă gândesc că e bine să aplicăm niște strategii:

Să ne luăm toate măsurile de igienă pentru noi și cei dragi.
Să respectăm regulile (dacă Trebuie să stăm în casă, asta e, să stăm, să nu uităm că mulți oameni nu au acest lux).
Să avem ceva provizii, ca să nu fie nevoie să ieșim des din casă.
Să ne facem un program zilnic, ca atunci când mergem la birou.
Să avem o disciplină de fier când vine vorba de acest program.
Să includem 1-2 cursuri online, astfel încât să fim conectați cu colegi.
Să avem un grup de sprijin, câțiva oameni cu care să comunicăm constant.
Să acceptăm că e cazul să gândim altfel când vine vorba de interacțiuni, de învățare.
Să nu uităm să avem grijă de mintea și sufletul nostru, să citim, să ținem legătura cu un trainer, un mentor, un coach.
Dacă sîntem în situația de responsabil de training, HR, să recomandăm oamenilor să continue învățarea și să se vadă cu trainerul pe o platformă online: îi va ține conectați, îi ajută să se concentreze și pe alte lucruri (nu doar la TV), îi ajută să învețe iar când revin, să fie și mai buni, mai puternici profesional.

Preocuparea este foarte importantă, vitală chiar. Panica nu.

Dacă putem ajuta în vreun fel, noi sîntem aici.”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#adapting
#enablingchange

Read More


Trăim vremuri ‘interesante’, vorba vechiului blestem chinezesc (May you live in interesting times). Vremuri în care e bine să nu ne mai adunăm, să ieșim cât mai puțin, să ne spălăm des mâinile, să dezinfectăm totul în jur.
Sigur, când viața noastră se schimbă sau este amenințată, ne speriem sau negăm totul, poate luăm lucrurile în glumă, dar putem însă să gândim și mai rațional, la rece, să facem totul conform unui plan, pas cu pas.
Este de înțeles că intrăm în panică. Unele firme își suspendă activitatea, unii oameni rămân fără serviciu, trebuie să lucrăm de acasă – deși mulți și-au dorit asta, acum, când ‘trebuie’, parcă nu le mai place.

În 2009 a fost o cădere a economiei, am avut o criză destul de dureroasa pentru multe firme. Atunci însă nu era în pericol viața individului; erau în pericol firmele, iar indivizii urmau.

Ce am învățat atunci:

Să ne concentrăm pe învățare.
În perioade de haos, de cădere a economiei, când nu prea avem multe de făcut, să citim, să facem niște cursuri. Este momentul cel mai bun, când nu sîntem stresați de emailuri, de ședințe, de șefi care ne cer urgent ceva.

Să ne oprim, să reflectăm, să ne punem masca de oxigen.
Care e cea mai importantă persoană din viața noastră? Știu, veți spune: copiii, cei din familie, prietenii. Dar dacă mie îmi e rau, nu îi pot susține pe cei dragi. Așadar, să îmi pun masca de oxigen întâi mie, apoi să am grijă de cei dragi, să fie în siguranță.

Să nu ne izolam de tot.
Sigur, trebuie să nu mai ieșim în lume, nu ne mai vedem cu prieteni, colegi.
Dar există opțiunea digitală. Putem să ne conectăm pe atâtea platforme și să vorbim, să ne vedem, putem face grupuri online. Sintem mult mai privilegiați decât cei care au trecut prin situații similare înainte de internet.

Să învațăm că cea mai bună investiție pe care o putem face este investiția în noi înșine.
Ce înseamnă asta? Dacă tot stăm acasă, să reflectăm la ce vrem pe termen mai lung. Ce ne bucură, ce ne dă energie, ce ne ia energie. Timpul petrecut în trafic, între întâlniri, poate fi folosit pentru a ne vizualiza pe noi în viitor. Știu, este un exercițiu dificil de făcut singur. Sugerez un coach / mentor, o persoană care are experiență și a văzut, a trăit mai multe situații, care are educația necesară pentru un astfel de demers. Aș zice că e bine să fim selectivi, până la urmă, e mai bine să ne dotăm ființa noastră cu cele mai alese învățături, nu?

Să fim selectivi când e vorba de oamenii cu care ținem legatura.
Să avem în jur oameni care sînt foarte atenți la detalii, grijulii, dar și dintre cei care ne pot da alternative, idei, metafore, ne pot spune o poveste despre ce au facut alții în situații de criză. Noi vom filtra informația – dar e bine să avem mai multe perspective.

Până la urma, nu putem decât să mergem înainte, pas cu pas, să fim foarte atenți și, pe cât posibil, raționali, și să ne reinventăm în această nouă realitate, sperând că soarele va răsări în curând pe toate străzile lumii.

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#enablingchange
#adapting

Read More

Poate știți jucăriile acelea cu baterii. Când eram mici, fratele meu primise o motocicletă de jucărie cu baterii. Era una de poliție, cu un polițist pe ea, așa cum vedeam în rarele filme străine.

Era singura lui jucărie de acest fel, va închipuiți ce fericire pe el! Se juca cu ea toată ziua. Când bateriile erau pe terminate însă, jucăria devenea lentă, se târa, mai avea zvâcniri, parcă voia să se ridice, dar nu mai avea puteri. Era tristă imaginea aceea, era chiar dureroasă, mai ales că nu aveam mereu baterii de rezervă.

Imaginea aceea îmi revine în minte de câte ori ajung acasă, seara, după o perioadă aglomerată, în care și weekendurile mi-au fost ocupate. Mulți dintre noi ajungem să avem senzația că numai voința ne determină să ne mișcăm, să bifăm traiectoria de la duș până la pat, cu încrederea că a două zi ne vom simți precum motocicleta cu bateriile ceva mai pline. În acele momente, pare că ne pierdem scopul, motivația, încrederea. Ce putem să facem atunci sau care ne sunt opțiunile?

Ne oprim și facem o analiză
Ne oprim o perioadă și punem bateriile la încărcat. O să fie greu, dar e esențial să ne oprim. Analizăm ce am făcut în ultima vreme, care sunt deciziile pe care le-am luat și ne-au adus în acea situație. Căutăm să înțelegem care sunt tiparele noastre auto-distructive. Sună dur, însă când decidem să lucrăm până la epuizare, de fapt, activăm niște mecanisme interne prin care ne facem singuri rău.

Analizăm ce vrem, ce și cine contează pentru noi cu adevărat
Ne verificăm încă o data scopurile. Ele ne dau energie, ele ne fac să ne trezim dimineața nerăbdători să facem lucruri. Apoi, planificăm diferit. Ne rezervăm timp în agenda zilnică pentru reflecție personală, analiză și revizuire a planurilor, cină acasă, în oraș, cu familia, cu prietenii, mergem la un film / concert / o galerie de artă / la club / în parc sau altundeva, în natură. Ne facem timp pentru cei care contează pentru noi, cu adevărat: părinți, copii, frați, surori, prieteni apropiați. Ei sunt cei care ar fi lângă noi, indiferent de jobul pe care îl avem, de poziția noastră socială sau de banii noștri. E bine să ne gândim la ei, nu sunt chiar așa de mulți. Prioritizarea este esențială pentru un echilibru corect.

Facem o listă cu lucruri pe care să le facem altfel / să începem să le facem
De exemplu, să ne propunem să ajungem acasă înainte de o anumită oră ca să avem timp pentru relaxare, detașare. Am putea lua în calcul și să reducem, puțin câte puțin, timpul petrecut pe social media; să stăm la masă fără telefon; să nu aibă acces la noi, între anumite ore, decât cei cu adevărat importanți. Deconectarea ne va aduce mai aproape de starea de bine.

Avem grija de mintea, corpul și sufletul nostru
Un alt lucru de care e bine să ținem cont este: cu ce ne umplem mintea, corpul, sufletul. Mintea ar putea primi acele cărți, informații, imagini care să o dezvolte, să o bucure, să o mobileze cu gust și atenție la ce e mai special, mai de preț. Corpul ar putea primi mâncare de calitate, care să îl ajute să digere, băutură care să-i susțină circulația; exercițiu atât cât să îl mențină în formă bună. Iar sufletul-acele emoții care să îl bucure. E greu, de multe ori, să reducem ce e toxic pentru noi, mai ales dacă am trăit mai mulți ani așa. Un detox al relațiilor este necesar, însă, pentru o bună funcționare a ființei. Nu cred în zicală românească: ”e rău cu rău dar e mai rău fără rau”. Asta este, da fapt, doar incapacitatea de a ne dezbăra de dependența de cineva.

Suntem mai selectivi cu cei din jur
Evităm, o vreme, persoanele care se plâng continuu. Sigur avem toți în jur astfel de oameni care parcă merg mereu cu norul deasupra capului: când ninge sau plouă îi udă, când e soare e prea cald, se plâng de șefi, colegi, îi doare mereu câte ceva. Ca să ne reîncărcăm noi bateriile, e important să stăm departe de energofagi o vreme.

Începem să acceptăm că e OK să avem limite
Să avem îngăduință față de noi: să acceptăm că uneori e OK să ne oprim, e OK să nu participăm la un eveniment. Lumea nu va cădea. E ca atunci când avem grijă de mașina noastră: când ne arată computerul de bord că trebuie să schimbăm plăcuțele de frână, o ducem la service și o lăsăm acolo câteva zile. Ea intră în reparații, iar noi acceptăm asta: ni se pare normal să avem grijă de ea. De ce nu am avea grijă de corpul și mintea noastră la fel de mult cât avem grijă de obiectele noastre? Până la urmă, dacă ele nu mai funcționează bine, cu ce rămânem? Trebuie să învățăm să ne punem nouă masca de oxigen în primul rând. Numai astfel îi putem susține pe ceilalți.

Read More

”Se spune că e bine să călătorești, să vezi alte locuri, alți oameni, alte culturi, alte obiceiuri. Călătoria te face mai sensibil la ceilalți, mai flexibil, îți deschide orizonturi, te învață că zicerea ‘My way or the highway’ nu indică o persoană hotărâtă ci una cu rigidități.

Experiențele noastre, adăugate peste educație, cărți citite, muzică ascultată, muzee vizitate, artă admirată, oameni cu care interacționăm, ar trebui să ne modeleze, să facă din noi opere de artă, așa cum marii sculptori au făcut din piatra colțuroasa, brută, opere aproape de perfecțiune, pe care le admiră atâtea generații.

Mai mult decât atât, s-a vorbit atât de mult despre cum comunicăm, empatie, inteligență emoțională, ascultare, compasiune, încât, chiar dacă nu ai vrut, tot și-au trecut pe la urechi noțiunile.
Și totuși, parcă de unii nu se prinde nimic. Ei se aseamănă cu tigaia de teflon: robustă, nu se prinde nimic de ea.
La fel sînt unii oameni: oricât au călătorit, oricât de mulți oameni au întâlnit, ei au rămas tot în stare brută. Neșlefuiți, ei vor vorbi ca să se audă, ca să iasa în față, chiar dacă nu au o contribuție constructivă la conversație. Parcă ei se străduiesc să nu iasă o operă de artă din ei, ci bolovani căzuți pe lângă stânci.
Poate că ei cred că a spune cuiva verde în față ce le trece prin cap e o dovadă de curaj, de cunoștințe multe. Am o veste proastă: e doar o dovadă de nesofisticare.

Ce sugerez:

Dacă nu ești de acord cu ceva, pune o întrebare de clarificare – cu grijă însă, cu atenție: felul în care te manifești spune despre tine, nu despre celălalt.

Evită să te afirmi călcând în picioare pe altcineva; nu vrei să dai indicii negative despre tine, până la urmă.

Dacă nu ai ceva bun, constructiv de spus, mai bine taci, respinge propriul negativism, omoră-l din fașă.

Dacă totuși îți vine să îi faci pe alții de ‘cafe au lait’, că ție nu îți pasă oricum, că tu te crezi mai presus de toți, crezi că ai dreptul să te porți urât cu ceilalți (nu știu cine crezi că ți-ar fi dat acest drept), atunci nu uita că roata se întoarce, iar când se va face gol în jurul tău, când cei care erau pe lângă tine din interes, nu mai au de ce să stea, singurul responsabil de liniștea înfioratoare vei fi tu. Iar sunetul golului este tare urât!”

Weekly Inspiration scris de Georgeta Dendrino.

#interacters
#enablingchange

Read More

‘Analfabeții secolului 21 nu vor fi cei care nu vor ști să scrie și să citească ci cei care nu vor ști să să învețe, să se dezvețe și să reînvețe’, scria Alvin Tofler în a doua parte a secolului 20. Iată că am ajuns într-o perioada în care îi dăm dreptate.

Am fost invitați, în ultima vreme, să vorbim, să ținem seminarii despre Agilitatea în învățare. Audiența este mereu formată din oameni cu poziții manageriale.
Suntem într-o epoca în care evoluția tehnologică este atât de mare și de rapidă, diferențele între generații s-au lărgit, presiunea pentru a face mai mult cu resurse limitate este în creștere, în timp ce omul s-a dezvoltat foarte puțin din punct de vedere psihologic. Nu zic că noi, oamenii, nu avem capacitate mare de adaptare; istoria noastră ne arată tocmai că datorită flexibilității noastre, am supraviețuit. Cred însă că o vreme aceste simțuri de supraviețuire au fost mai atenuate – nu a mai fost nevoie să ne luptam cu nimeni, pericolele au fost mai mici și nu au atentat la viața individului.

Dar de ceva ani e nevoie de un alt tip de adaptare, de o flexibilizare mentală care nu este chiar atât de ușor de realizat.
‘Omul este o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie gânditoare’, spunea Pascal în secolul 17. Ne-am format modele mentale care ne-au ajutat să ne mișcam prin lume, prin companii, prin societate, să le înțelegem, să punem o anumită ordine în existența noastră. Dar aceste modele mentale sint puse sub semn de întrebare.
Progresul tehnologic a făcut ca cerintele la job să se schimbe, generațiile noi să aibă comportamente, nevoi și așteptări care cer un alt tip de gândire decât cel cu care unii dintre noi am fost crescuți.
Când vine vorba de leaderi, responsabilitatea este mai mare: rolul lor esențial este să aibă grija de oameni, de dezvoltarea lor, de motivarea lor, să îi susțină astfel încât să își facă treaba cât mai bine, să aibă rezultate cât mai bune.

Un lider în jur de 40 de ani poate avea de-a face cu oameni mai mari decât el, cu Millennials, chiar și cu persoane din generația Z. Felul în care îi conduce e bine să fie adaptat fiecăruia. Prin urmare, e necesară o mare flexibilizare a liderului, ceea ce presupune, de multe ori, renunțarea la felul său de a vedea lucrurile, ascultarea celorlalți, capacitatea de a vedea din alte perspective și, în același timp, de a se ridica deasupra și a analiza, a lua decizii. E ca și cum liderul ar avea mai multe perechi de ochelari și, în funcție de context, ar folosi când pe cei cu lentile mari aurii, mai glamour, când pe cei fumurii, cat eye, mai eleganți, când pe cei mai roz, jucăuși, sau pe cei argintii, mai cool, sau pe cei clasici, negri, serioși. Această joacă cu lentilele dă un indiciu despre cât de mare trebuie să fie flexibilitatea mentală a liderului pentru a face față schimbărilor, generațiilor, automatizării.

Cum se poate dezvolta liderul că să facă față complexității, ambiguității?

Iată câteva idei:
Să se pună în situații de noutate – orice tip de situație, nu doar cele profesionale (daca iți place jazz, mergi la un concert rock; dacă ieși la restaurant, mergi de fiecare dată la unul cu specific diferit: thai, indian, romanesc, italian, libanez etc; dacă mergi cu mașină la serviciu de obicei, ia metroul o dată pe lună și fii atent la oameni, îmbracă-te altfel, încât să fii adecvat; dacă iți planifici bine vacanțele, fă o nebunie și pleacă fară planuri, să vezi ce iese)
Să citească mereu – câteva pagini în fiecare zi
Să facă parte din diverse grupuri în care au loc discuții, dezbateri
Să meargă la cursuri
Să aibă un coach și un mentor – aceștia îți dau perspective; filtrează pentru coachee / mentee niște informații, articole, îl ajută să fie mai concentrat (cum îmi spunea un client, ‘îl pune pe șine, ca pe tren’)
Să aibă preocupări și din alte domenii (poți învăța multe din sport, gătit, modă, parfumuri, mașini, de exemplu)
Să asculte pe ceilalți cu intenția de a înțelege, de a se vedea din alte perspective, nu de a da replica
Dacă folosesc Microsoft, să își ia Apple / sau să schimbe androidul cu IOS sau invers – să facă efort de adaptare la alt sistem
Să scrie o vreme pe Ipad, să nu mai folosească hârtia
Să scrie o vreme cu pix alb pe hârtie neagră, în loc de pix negru pe hârtie albă
Să își facă un obicei din a reflecta asupra lor / a activității / a unei perioade astfel încât să se poată analiza, înțelege mai bine
Să ceară feedback constant de la cei cu care lucrează și să îl ia în calcul, să refecteze asupra lui, să îl integreze
Să îi sprijine pe cei din jur să își dezvolte, la rândul lor, capacitatea de a învăța, a se dezvăța, a reînvăța.
Să învețe să tolereze incertitudinea și să aibă răbdare. De exemplu, să accepte că fiecare om din echipă are un alt ritm. A se aștepta ca toți vor reacționa la fel este nerealist, imatur.
Să fie dispuși să accepte că au greșit; să se oprească, să schimbe direcția. E ca atunci când conduci mașina pe un drum și Îți dai seama că mergi într-o direcție greșită; te oprești, schimbi direcția și pornești iar. Nu stai să te gândești câteva zile și să analizezi ‘cum să ți se întâmple tocmai ție’. Lași ego-ul deoparte și o iei pe alt drum. Sigur, urmezi aceleași reguli de condus mașina (îți păstrezi valorile) dar schimbi direcția. Orgoliul ne joacă feste uneori și ne limitează flexibilitatea.

Că toate acestea să se întâmple însă, e esențial că liderul să se cunoască bine pe sine, să știe ce îl bucură, ce îl supără și de ce, ce scoate din el ce e mai bun și ce e mai rău. Ca să îi conducă pe alții, e important să se conducă pe sine întâi, să demonstreze comportamentele așteptate de la ceilalți. Nu prea mai ține modelul de șef ne-autentic, care tună și fulgeră.

Aș zice că viitorul în dezvoltarea liderilor arată oricum numai a lene a minții, nu!

Read More

”Nu e de mirare că în aceste zile îmi revin în minte mai clar, mai des, imagini, momente și gânduri din anul 2003. Lucram în acea perioadă în Shenzhen, China și am petrecut acolo întreaga perioadă a epidemiei de virus SARS. Apropierea de noi a lui Covid-19 mă face să realizez că acele amintiri nu mai reprezintă doar o sursă de povești exotice cu care mai pot condimenta o conversație. Probilitatea ca acea experiență să să se repete pare mai mare azi, când Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor menține riscul apariției unor focare de infecție cu Coronavirus similare celor din China sau Italia, la nivel moderat către crescut, iar presa vuiește.

Cum a arătat o astfel de perioadă pentru mine? La ce să te aștepți? Sunt mai multe lucruri învățate și experimentate atunci și nu am să mă refer aici la sfatui practice de igienă și protecție pe care le puteți obține din surse autorizate. Bineînțeles, poate fi doar experiența mea subiectivă dar nu cred că e așa unică și mă gîndesc că poate crea un orizont de așteptare mai clar în caz că ne îndreptăm spre o astfel de perioadă.

Amintiri din epidemia SARS:
- Prioritățile se schimbă și ce e cu adevărat important devine mai evident. Nisipul lucrurilor mărunte care te preocupă în perioade ”normale” se cerne repede și lucrurile importante din viață se relevă mai clar.
- Timpul se dilată, ai mult mai mult timp să reflectezi, să îți auzi gandurile să le analizezi și să le pui la îndoială, ajungi să te cunoști mai bine. Ești mult mai mult timp singur, cu tine.
- Persoanele importante din viața ta îți apar mai des în gânduri iar sentimentele pentru ele se colorează intens, devenind mai clare.
- Îți descoperi ticuri de care nu erai conștient pentru că începi să simți că ce faci cu mâinile, (mai ales în zona feței) se leagă de supraviețuire.
- Ești mai atent la cum respiri, la ce temperatură ai, începi să te conectezi mult mai atent cu corpul tău.
- Incepi să descoperi ce însemană să te bucuri deplin de o plimbare în parc, de culorile cerului și mai ales de satifacția de a trage aer în piept, cu poftă, fără mască.
- Îți dai seama mai bine de limitele propriei răbdări, înveți să ai răbdare
- Realizezi câte lucruri inutile ai în casă
- Libertatea de mișcare capătă cu totul alte conotații. O ieșire la supermarket devine o excursie
- Cărțile și filmele sunt un refugiu și le trăiești mai intens.
- Întâlnirile față în față și dicuțiile cu oamenii devin mai prețioase și îți dai seama de importanța conversațiilor cu ceilalți, fie că sunt mătunte, interesante sau de politețe. Te liniștesc.
- În același timp, paradoxal, dacă nu te deranja aglomerația îaninte, acum te sperie. Mulțimea de oameni devine o amenințare și dezvolți reflexul de a o evita.
- Nu o să uiți niciodată mirosul de textil plastificat, umed, al măștii folosite câteva ore
- Ești mult mai atent la gust, la arome
- După ce ai învățat să trăiești cu anxietățile și stresul inerent, te poți bucura de liniște. Căci e mai liniște, și la propriu și la figurat.
- Stii că se apropie finalul crizei când măstile pe care le găsești devin accesoriu vestimentar, au culori, personaje de desen animat și forme diferite

După ce a trecut, începi să uiți, pare că a fost exagerat (uneori chiar e) și revii la ”normal”. Azi, de exemplu m-am stresat. Mi s-a ars încărcătorul de la laptop. A fost nevoie să merg până în Domenii să găsesc unul pe stoc. Enervant!”

Weekly Inspiration scris de Lucian Mihai.

#thelittlethings
#enablingchange

Read More

 

”Dacă ați citit cărțile sau ați urmărit filmele din seria Harry Potter, cu siguranță vă amintiți de vâjthaț, sau quidditch, pentru cei care preferă varianta originală din engleză.

Vâjthațul este un fel de cricket al lumii vrăjitorești, stârnește pasiuni, naște animozități și ține spectatorii cu sufletul la gură, la fel ca orice sport care se respectă. Harry este un membru valoros al echipei Gryffindor, pentru talentul său la zbor – sportul se joacă pe mături, în orice fel de condiții atmosferice. Nu o dată el întoarce soarta meciului în favoarea echipei sale, prinzând spectaculos hoțoaica aurie – o mingiuță cu aripi, aproape imposibil de văzut și de urmărit. Iată însă că în episodul al cincilea al seriei echipa Gryffindor nu o duce prea bine. Harry și alți doi membri de bază, gemenii Weasley, au fost eliminați din echipă din cauza unor altercații cu o profesoară. În plus, este nevoie de un alt portar, după ce fostul căpitan al echipei absolvise școala. Pentru această pozție se oferă voluntar Ron, cel mai bun prieten al lui Harry și fratele gemenilor. El este deseori ținta glumelor lui Fred și George, atât în legătură cu sportul, cât și în general.

Pe teren Ron are o evoluție surprinzătoare, și nu neapărat într-un sens bun. Timorat de de șicanele adversarilor din echipa Slytherin, urmărit la fiecare meci de stadionul plin până la refuz și bombănit constant de frații săi, Ron nu pare să poată apăra aproape niciun balon. Astfel, echipa Gryffindor înregistrează câteva înfrângeri usturătoare și riscă să piardă Cupa, pe care o deținuse câțiva ani buni. Mai toată lumea se întreabă de ce Angelina Johnson, noul căpitan, insistă să îl păstreze în echipă, în ciuda acestor eșecuri și a dorinței lui Ron însuși de a demisiona. Dar Angelina are motivele ei, care se dovedesc până la urmă bine întemeiate: Ron apără fenomenal atunci când are senzația că nu se uită nimeni la el. Într-adevăr, într-un meci plin de suspans și răsturnări de situație, Ron reușește să aducă victoria și Cupa echipei, devenind eroul colegilor săi. Întâmplător sau nu, ștrengarii gemeni, cei mai asidui critici ai lui, nu fuseseră prezenți la acel meci.

Povestea lui Ron mă duce cu gândul la câteva dintre ingredientele succesului – fie el profesional sau personal. Cu siguranță ajută dacă cineva crede în noi și caută talentul (și talantul) ascuns. Fără doar și poate critica, dacă nu este constructivă și bine intenționată, ne scutură încrederea în noi. Îndrăznesc să spun că și atunci când e perfect bine intenționată și exprimată ca atare, tot ne ia ceva până să o digerăm – așa e firea umană. Însă poate ingredientul esențial este propria noastră abilitate de a depăși obstacolele din afară și temerile dinăuntru. Voi ce talent ascuns ați scoate la lumină dacă ați ști că nu vă vede nimeni?”

Weekly Inspiration scris de Alina Doica.

Read More

”Săptămâna trecută mi-am uitat geanta cu laptopul într-un autobuz. Era spre seară, mă întorceam acasă și vorbeam la telefon. Din reflex, am pus poșeta pe umăr când am coborât și abia când am ajuns în fața ușii de la intrare, vreo 10 minute mai târzu, mi-am dat seama că eram prea ușoară, îmi lipsea ceva. Am verificat repede unde avea autobuzul capătul de linie și, împreună cu soțul meu, am luat mașina înspre ultima stație, în speranța că, dacă cineva observă geanta și se hotărăște să nu o păstreze, i-o va da șoferului. Aveam șanse să găsim autobuzul cu pricina, traficul era destul de aglomerat și probabil fie încă nu ajunsese la capăt, fie încă nu plecase în cursa următoare.

Ajunși la capăt de linie, am început să întrebăm din autobuz în autobuz. Unul dintre șoferi ne-a spus care este procedura dacă cineva lasă un obiect uitat în autobuz: șoferul are obligația să îl pună în geam, în caz că îl recunoaște cineva, apoi îl predă controlorului de trafic de la capătul liniei. Un altul abia s-a abținut să râdă, în fața naivității mele: ”Cine să-l dea înapoi, doamnă?”. Dar a încercat și el să ne ajute, cu un sfat: ce este de făcut în caz că mă hotăram să depun o sesizare la Poliție. Au trecut așa câteva minute de căutare înfrigurată și, pe când ne pregăteam să o abordăm pe doamna din ghereta controlorilor, a apărut un șofer cu geanta mea în mână: ”E a dumneavoastră?” Apucase să audă povestea de la un coleg. Am încercat să îl găsesc pe cel sceptic, să îi redau încrederea că binili învinge, după cum spune o campanie celebră, dar plecase deja.

Pe drumul spre casă, cu sufletul înotând într-o mare de ușurare și recunoștință pentru generosul anonim care mă scutise de plata unei sume deloc neglijabile și de o grămadă de bătăi de cap, m-am gândit la două lucruri. Cât de mult din viața noastră, publică și privată, încapsulăm în aceste obiecte – telefon, laptop – astfel încât dispariția lor neprevăzută urcă la rang de mică tragedie! Este de înțeles, până la un punct și eu chiar am fost foarte norocoasă, așă că poate aș fi gândit diferit dacă deznodământul era altul. Dar a fost o bună ocazie să-mi amintesc că starea de bine pe termen lung nu depinde de lucruri, oricât de valoroase ar fi ele.

Am observat o zicală ce circulă pe rețelele sociale, referitoare la starea națiunii: ”nu ne mai facem bine”. Pe mine personal mă revoltă defetismul ei fățiș. Adică într-atât de lipsiți de speranță să fim? Întâmplarea mea pare să arate, în felul ei mărunt, că avem șanse să ne facem bine și că genul acesta de generalizări nu ajută pe nimeni.”

Weekly Inspiration scris de Alina Doica.

#enablingchange
#gettingbetter

Read More