Archive
Articole Interact

În activitatea mea de coaching, foarte des se întâmplă să începem cu obiective profesionale și, pe parcurs, să ajungem și la aspecte personale. Situațiile când ajungem mai greu acolo sunt cele în care oamenii au o rezistență mai mare. Se spune că „toți suntem normali până ajungem să ne cunoaștem mai bine”. Când mergem dincolo de suprafață, când dăm jos niște măști, descoperim alte aspecte ale noastre. Sau, ca să fac o comparație mai terre-a-terre, dacă dăm la o parte, puțin câte puțin, foile unei cepe, ajungem la miez.

Miezul fiecărui individ poate fi unul foarte sensibil, rănit, temător – acolo se ascunde copilul interior cu toate „rănile” lui, acele răni de care adultul nu s-a mai ocupat. Ele sunt acoperite însă de toate straturile de diverse culori – unele mai vesele, altele mai triste, unele pasive, altele agresive, unele mai colorate, altele mai în alb și negru.

Când un om ne atacă verbal la orice pas, când e agresiv fără motiv aparent, când râde tot timpul, chiar dacă nu e nimic de râs sau se întristează fără motiv aparent, el ascunde niște răni neînchise. E ca și cum aceste răni au fost puse în niște sertare, închise cu cheie, lăsate acolo pentru totdeauna. În astfel de situații, pare că mergem pe un câmp plin de grenade; nu știm niciodată când călcăm pe una și dacă va exploda.

Un individ nu lasă la ușa firmei cine este el cu adevărat; își mai pune pe el niște scuturi (niște foițe de ceapă), astfel încât să funcționeze, și gata. Când însă apar situații stresante, ies la suprafață exact acele aspecte ascunse în sertarele secrete.

Articol scris de: Georgeta Dendrino, Managing Director Interact

Citește articolul complet aici!

Read More

”La ședința cu părinții de la after school se discută aprins despre meniu. Părinții mofturoșilor inistă să se introducă niște clasice de tipul paste, piure, șnițel, și se declară dezarmați de refuzurile odraslelor.

Reprezentanta afterului pledează pentru un meniu echilibrat, cu legume și fără dulciuri, și pentru a-i educa împreună să mănânce sănătos. ”Nu știu, găsiți un meniu care să le placă tuturor”, spune o mamă, după ce în prealabil demontase toate propunerile de până atunci.

Îmi reprim gândurile care includ ”pe vremea mea” sau ”răbdări prăjite” și trag două concluzii posibile: uneori teama de a fi omul negru în oricare dintre rolurile noastre sociale se întoarce împotriva noastră și a celor de care se presupune că avem grijă. Și, e greu să colaborezi când ești ocupat să dărâmi.”

Un text scris de: Alina Doica, Interact

#weeklyinspiration
#thoughtoftheweek
#interacters
#enablingchange
#behindthebrand

 

Read More

Am avut de curând ocazia să facilitez un training de selecție și recrutare pentru o organizație în care am lucrat la începuturile mele în multinaționale.

Surpriza a fost să întâlnesc acolo pe unul dintre primii candidați pe care i-am selectat în calitate de recrutor. Și, deși trecuseră mulți ani de atunci, fiecare dintre noi și-a adus aminte de acel interviu: cum el trimisese scrisoarea de intenție adresată altei companii, cum eu aveam dubii că era realmente motivat să vină pe postul vacant etc. Între timp, el a progresat frumos, ajungând coordonatorul departamentului pentru care se organizase trainingul.

De-a lungul timpului, s-au adunat o mulțime de asemenea exemple: tânărul absolvent de liceu care a venit la noi imediat după BAC și care a rămas în companie pe toată perioada facultății și a masterului, ajungând acum coordonator de departament pe România și Polonia, proaspeții absolvenți de Politehnică, recomandați de profesorul lor îndrumător, care au ajuns să fie indispensabili în fabricile unde și-au început cariera, profesioniști deja consacrați care s-au integrat rapid și care au impulsionat activitatea în departamentele lor în scurt timp de la angajare.

Oameni pe care-i întâlnesti prima dată la un interviu de o oră, încercând să găsești elementele necesare pentru a-i selecta și care, după angajare, îți devin parteneri de activități în cadrul companiei. Și ce satisfacție mai mare poți avea decât să îi vezi integrandu-se, dezvoltându-se ca profesioniști, ca oameni, și aducând plus valoare companiei și comunității?!

Am și greșit uneori, firește: nu am făcut legătura prea bine între profilul căutat și job sau între candidat și echipă, ori, din grabă, am ales pe cel mai bun dintr-un lot slab, făcând compromisuri care nu se cuveneau. Dar și asta face parte din joc. Important este să învățăm lecțiile și să încercăm să nu repetăm greșelile.

Puteți citi articolul complet aici.

 

Articol scris de: Petrică Bordei, Trainer Interact

Read More

… Am auzit mulți oameni spunând asta. Până de curând, o auzeam la oameni trecuți de 40 de ani – oameni care au lucrat mai mulți ani în firme mari, s-au dezvoltat și au ajuns într-o fază de „criză existențială”. Este în firea lucrurilor ca, din când în când, să punem sub semnul întrebării cursul vieții noastre, pentru că avem câteva anxietăți fundamentale. Acestea sunt legate de sensul vieții și de nevoia de a ști că lași ceva în urmă; de singurătate și de nevoia de conexiune cu ceilalți, de libertate și de nevoia de a fi stăpâni pe propriul destin, antreprenori, de a avea independență.

Dar de ceva vreme, încep să aud tot mai des acest „nu mă mai regăsesc” și la oameni de treizeci și ceva de ani. Și mă întreb care sunt cauzele.

Poate că ajung mai repede la acea criză existențială, poate că s-au transformat mai multe în corpul nostru, influențându-ne felul în care gândim și simțim (de exemplu, o prietenă medic îmi spunea că au loc schimbări hormonale mari la femei, iar acestea le afectează deciziile de a începe viața sexuală, de a avea copii sau vârsta la care se instalează menopauza etc.).

Poate că viteza cu care se schimbă unele lucruri în jur ne face să nu mai avem răbdare cu noi și cu timpul nostru.

Poate că presiunea pe care schimbările din jur o pun asupra companiilor face ca managementul acestora să ceară mai multe de la oameni; gradul de încărcare la serviciu a devenit atât de mare, orele lucrate atât de multe, încât oamenii ajung repede să „ardă la două capete”, să ajungă repede în „burn out”.

Sigur, există și oameni care vor să facă puțin și să primească mult, dar cred și sper că situațiile de genul acesta sunt mai degrabă izolate.

Articol scris de: Georgeta Dendrino, Managing Director Interact

Puteți citi articolul complet aici.

Read More

Intru în sala de curs, îmi las jos gențile cu materiale și încep să rearanjez mesele și scaunele, așa cum fac de obicei, pentru a crea un spațiu prietenos, potrivit pentru interacțiune. Pun materialele pe mese, îmi instalez laptop-ul și încep să mă gîndesc la ce voi spune în primele minute. Mă întreb ce participanți voi avea, în ce dispoziție vor fi și la ce se așteaptă ei. Sînt momentele dinaintea cursului prin care oricine, în postura mea, poate trece. Sînt momente în care uneori te gîndești la mai mult. Oficial, sînt formator profesional, dar termenul folosit mult mai des e acela de trainer. Lucrez de 18 ani în domeniul formării și educației continue, domeniu cunoscut tot mai mult sub numele de training.

Cît de des utilizați și cît de cunoscuți sînt acești termeni este relativ. În multe discuții cu oameni care nu sînt în contact cu „bula“ corporatistă sau de business e evident că profesia mea pare neclară. „Și ce faci mai exact?“ vine întrebarea de clarificare. După ce inevitabil folosesc și cuvîntul „curs“ apare și întrebarea care trădează și curiozitate, și puțină neîncredere: „Și ce-i înveți tu?“ Cel mai simplu răspuns e „ce nu i-a învățat școala“, iar cîteva exemple par că ar putea lămuri mai bine ce, iar lacunele din sistemul educațional mă ajută enorm: cum să gestionezi relații, comportamente dificile, cum să fii mai eficient, cum să conduci oameni, cum să îți gestionezi emoțiile, să comunici cu impact, să gîndești critic și strategic, să lucrezi în echipă, să iei decizii mai bune etc. În această încercare de lămurire, cu cît dau mai multe exemple pare că nedumerirea interlocutorului meu crește proporțional cu senzația de aroganță pe care risc să o transmit. Am ezitat des să merg mai departe cu lămuririle pentru că nu este vorba doar despre ce învață, ci și de motivație, în ce scop învață, dar și de cum se face asta. Și totuși…

Majoritatea oamenilor sînt obișnuiți, din motive evidente, să asocieze învățarea cu acumularea de cunoștințe și cu testarea lor ulterioară, or, scopul principal al formării este să dezvolte competențe, deprinderi de abilități și da, uneori să schimbe și mentalități, și atitudini. Spre sfîrșitul anilor ’90, cînd primele multinaționale își făceau simțită prezența, am descoperit cu toții zîmbetul în comerț, amabilitatea și profesionalismul la telefon și serviciile de calitate. Acum au devenit normalitate sau cel puțin o așteptare care, odată înșelată, nu ne lasă indiferenți. Atunci nu era așa, ne surprindeau. Zîmbetul, tonul amabil, rezolvarea unei probleme au în spate nu doar proceduri, sisteme și recrutarea oamenilor potriviți, dar și formare, training. Acestea sînt competențe, atitudini și aptitudini care, chiar dacă se dezvoltă pe un fond personal propice, nu pot fi sustenabile fără un efort de dezvoltare și perfecționare, în context. În anul 2000 am susținut primul meu curs pentru oameni care lucrau la departamentul de relații și servicii pentru clienți al unui operator de telefonie mobilă. Acei oameni preluau la fiecare trei minute un apel telefonic care necesita un răspuns, o rezolvare de problemă. Să răspunzi timp de patru ore fără oprire la cel puțin 80 de apeluri, cu probleme total diferite, lucrînd cu mai multe ferestre deschise pe un ecran, păstrînd același ton calm, deși de multe ori auzi voci iritate, ești agresat verbal sau repeți aceleași lucruri de multe ori, în timp ce știi că ești monitorizat, nu e chiar simplu și „natural“ indiferent de înclinațiile pentru rezolvarea de probleme și oricîtă amabilitate ai avea. Iată de ce e nevoie să dezvolți aptitudini și atitudini pe care nu le-ai învățat nicăieri.

Puteți citi articolul complet aici.

Un articol scris de: Lucian Mihai, Business Partner, Trainer Interact

Read More

La finalul anului trecut, am primit un rol de management într-un proiect național, parte a unui plan de lansare pe piața globală a unui produs nou, inovativ.

Rolul meu a fost acela de a selecta și coordona o echipă de peste 40 de persoane, un procent semnificativ dintre aceștia urmând a avea sarcina să promoveze produsul respectiv, fiind orientați pe canale diferite de vânzare.

Cele trei provocări principale au fost: recrutarea echipei, trainingul acesteia și crearea unui mediu propice colaborării, atât între diviziile de vânzare, cât și în interiorul acestora.

Procesul de recrutare

Strategia din spatele procesului de recrutare a fost aceea de a aduce în echipă persoane cu profiluri diferite atât ca educație și mediu social de proveniență, cât și ca personalitate.

Ca să simplific lucrurile și ca să pot avea o imagine clară a potențialului echipei, am ales să folosesc un instrument de evaluare psihometrică. Pe baza preferințelor de gândire și comportament ale fiecărui membru al echipei, am creionat și preferințele la nivel de grup.

Cu cât tiparul de gândire este mai diferit în cadrul echipei, cu atât diversitatea direcțiilor de acțiune este mai mare și se pot genera rezultate foarte bune la nivel individual. Modul de gândire diferit al membrilor echipei poate face ca fiecare dintre aceștia să privească potențialul din piață din altă perspectivă și să abordeze arii de business diferite.

În altă ordine de idei, cu cât tiparul comportamental este mai diferit, cu atât mai mult se poate ajusta stilul de comunicare în discuțiile cu clienții. Preferințele comportamentale sunt parte din personalitate și pot face ca două persoane cu același profil să se exprime sau să reacționeze diferit, în același tip de situație.

Privind proiectul din perspectiva aceasta încă de la început, am construit gradual echipa. Candidații selectați pentru ultima etapă a interviului au completat chestionarul pentru profilul psihometric, iar pe măsură ce structura de care aveam nevoie se contura, știam care sunt tiparele de personalitate de care mai era nevoie.

Puteți citi restul articolului aici.

Articol scris de: George Alexe, Business Development Manager Interact

Read More

Englezii au o expresie simpatică pentru acele lucruri mărunte care ne enervează – ”pet peeve”. Te pot enerva oamenii care vorbesc tare la telefon în autobuz, cafeaua slabă sau reclamele la detergenți, paleta este deosebit de largă. Când vine vorba de comunicarea prin e-mail, am constat că aceleași 3-4 lucruri tind să ne enerveze pe toți. Care ar fi ele?

Caps Lock și semnele exclamării sau ale întrebării

De fiecare dată când întreb, primesc același răspuns – majusculele transmit agresivitate într-un mesaj scris. Este un exemplu foarte bun de discrepanță între intenția mesajului și cum este el primit. De cele mai multe ori, expeditorul dorește să sublinieze importanța unor cuvinte sau fraze, dar majusculele nu sunt cea mai potrivită alegere, pentru că par echivalentul în scris al unui ton ridicat, agresiv. La fel și semnul exclamării – dacă este folosit în exces nu transmite consternare, ci furie sau, pe alocuri, sarcasm. Semnul întrebării repetat întărește inutil o interogație, transformând-o în interogatoriu. Toate aceste semnale sunt neplăcute în scris, care este un mediu sărac în indicii non-verbale și face emoțiile puternice să inflameze spiritele mult mai repede și poate mai grav decât într-o conversație.

Excesul de Reply all, Cc și Bcc

Fiecare dintre aceste butoane are utilitatea lui, într-un context specific. Dar a da Reply All cu ”Mulțumesc”, de exemplu, încarcă inutil căsuțele electronice deja suprasolicitate ale colegilor. De asemenea, să o spunem deschis, Cc și Bcc se folosesc de multe ori pentru a pune presiune pe destinatar sau, respectiv, pentru a justifica diverse activități ale expeditorului, iar asta nu este nici productiv, nici profesionist.

Lipsa subiectului sau un subiect fără legătură cu conținutul mesajului

Mai rar în vremea din urmă, e drept, dar la fel de enervant când se întâmplă, lipsa liniei de subiect nu doar îl obligă pe destinatar la un efort suplimentar, dar pentru expeditor reprezintă pierderea unei șanse. Subiectul mailului este singura parte a mesajului nostru despre care putem fi siguri că va fi citită, așadar de ce să irosim această ocazie de a promova mesajul, sau de a transmite concis informația? Cât despre neconcordanța între subiectul mailului și restul mesajului, este la fel cu a deschide un colet pe care l-ai comandat online și a constata că ai primit un produs cu totul diferit de ce îți doreai.

Mesajele lungi și neclare

Cu siguranță undeva în top 5 ”pet peeves” electronice se află și comunicarea stufoasă. Un mesaj lung, fără paragrafe, ortografie și punctuație potrivite va fi un chin pentru destinatar – asta dacă binevoiește să îl parcurgă până la capăt. Și știm cu toții cât de bine stăm la capitolul bunăvoință și răbdare, dacă ne uităm în agenda noastră zilnică, fără a mai vorbi de inbox. Așadar bold pentru cuvintele cheie, bullets, paragrafe și subtitluri, sau atașarea mesajului și un scurt paragraf de rezumat în corpul mailului ar putea fi soluții la dilema noastră de comunicare: ”Cum transmit un mesaj mai lung sau mai complex?”

Desigur că toate aceste lucruri ne enervează la alții, le-am adus în discuție doar pentru a ne pune de acord că ne irită aceleași lucruri. Sau? Din seria ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, o privire discretă în propria ogradă poate fi de folos amprentei noastre electronice.

Read More

Fiecare dintre noi are în dotare niște cutii. În aceste cutii ținem definiții și categorii. Despre lucruri și oameni. Pentru fiecare om avem câte o cutie cu mai multe sertare. După ce îl cunoaștem îi punem un nume și începem să umplem sertarele. De exemplu, vecina de la 4: doamna Popescu, pe la vreo 60 de ani, vorbăreață și amabilă. Deja în cutia doamnei Popescu am pus niște sertărașe ca să știu dacă și cum o să îi vorbesc.

Să zicem acum că vreau să îi scriu un mail acestei doamne să îi reamintesc să plătească întreținerea. De la primul rând al mail-ului am setat deja raportul în care mă aflu cu dumneaei; după aceea știu dacă voi continua la persoana a doua singular sau plural. Registrul e setat deja. Gramatica mă forțează să aleg.

Engleza, în schimb, e ca mersul pe sârmă. Cu puțin efort putem atinge acel echilibru între formal și familiar: registrul neutru. Aici tot gramatica ne vine în ajutor pentru că mai putem face modificări pe text care să încline ori spre formal, ori spre familiar. Neavând un tu sau un dumneavoastră, putem adăuga câte ingrediente dorim, rețeta e flexibilă, iar lista nu se termină nicicând: de la faimoasele verbe modale până la elemente de intensificare (de exemplu ”highly”) sau diminuare (cum ar fi ”somewhat”). Ești ca la supermarket : găsești tot ce dorești. Vrei să îndulcești mesajul, adaugi ”It would be really nice if you could…”; vrei, dimpotrivă, sa il piperezi, adaugi și un subjonctiv, așa, ca să știe că you mean business.

De ce atâta grijă pentru cum formulăm mesajul? În fond e doar un email. Sau poate nu. Uneori un cuvant folosit greșit poate fi o ofensă pe care nu toată lumea e dispusă să o treacă cu vederea. Depinde de noi și mai ales de destinatar dacă facem clătite cu brânză sărată sau dulce.

Așadar când scriem mail-uri e bine să avem piața făcută, să știm ce vrem să gătim și să avem toate ingredientele la îndemână. Și să verificăm din când în când să nu ardem mâncarea. Asta ca să nu gătim de două ori.

Read More

În general, când auzim de franceză, ne gândim la « furculission » ; stiți voi, adăugăm « ssion » în coada oricărui cuvânt, și voilà de vezi, vorbim franțuzește, parole d’honneur. Nimic mai simplu sau, vorba lui Gavroche, « simple comme bonjour ». Și cum strategia functionează, chiar dacă nu sută la sută, suntem încă un popor vorbitor și, aș îndrăzni să spun chiar, iubitor de franceză. Prin urmare, vă propun să aruncăm un ochi și pe câteva ciudățenii care țin de limba cea dulce a lui « Paris, mon amour ».

- Cel mai lung cuvânt din dicționar are 25 de litere : « anticonstitutionnellement »

- Cel mai scurt cuvânt franțuzesc format doar din vocale este « oiseau » ( pasăre), în timp ce pluralul aceluiași cuvânt, oiseaux, este cel mai lung cuvânt în care nu se pronunță nicio literă individual ;

- Există un singur cuvânt care conține litera « ù », și anume « où » ( unde) ; cu toate acestea, are tasta lui proprie pe tastatura franțuzească ;

- În afară de engleză, franceza este singura limbă vorbită pe toate continentele. Câteva exemple :  Maroc, Tunisia, Algeria în Africa,  Canada în America de Nord, Guiana Franceză în America de Sud, Franșa, Belgia în Europa, Vanuatu în Oceania, Vietnam, Cambodgia în Asia;

- Cuvântul “amour” este puțin indecis ca gen: masculin la singular (un amour fou) și feminin la plural (de belles amours) , deși pluralul tinde să se generalizeze în limba vorbită. În literatură, distincția persistă.

- Cel mai scurt nume de oraș este « Y », în departamentul Somme, în Nordul Franței.

- Franceza și baletul merg mână în mână. Datorită faptului că baletul a fost formalizat în Franța, o mare parte din terminologia de balet este franceză.   « Rond de jambe », « plié » și « enjambé »  sunt toate cuvinte franceze care descriu diferite poziții formale de balet.

Voilà, c’est tout. Spor la franțuzit !

Read More

Nu o dată ne-am blocat în momentul în care am vrut să rostim un gând folosind o expresie care în limba nativă sună atât de natural, dar pe care nu o cunoaștem atunci când vorbim o limbă străină. Cel mai adesea, avem tendința de a traduce acea expresie folosind cuvinte pe care le cunoaștem sau pe care le-am mai auzit în diferite contexte – avem și un argument: seamănă atât de bine între ele încât, credem noi, este imposibil să nu aibă același sens. Vom vedea însă că nu toate asemănările ne duc la rezultate bune sau corecte.

Nu de puține ori am vorbit cu toții despre „LOCAȚIE”  cu sensul de loc unde se desfășoară o activitate sau un eveniment. Ei bine, aflați că acest cuvânt nu există în dicționarul limbii române. Location în limba engleză are acest sens; dar în limba franceză, acest cuvânt are sensul de închiriere.

Desigur, dacă veți folosi acest cuvânt, mesajul dumneavoastră va fi totuși înțeles, pentru că acest cuvânt, în limba română, are deja o utilizare foarte frecventă.

Are sens ce am spus până aici? Sperăm că da. Pentru că nu am dori să folosim expresia „face sens”, care nu există în limba română. În mod eronat, uneori traducem din limba engleză expresia to make sense, chiar dacă în română folosim verbul A AVEA.

Concentrați-vă! Mai avem destule exemple. Nu am spus „focusați-vă”, pentru că verbul „a se focusa” nu există în limba română. Adesea limba engleză ne face cadouri pe care nu le cerem, dar pe care le folosim din ce în ce mai des. Este și limba (ca orice alt sistem) un sistem în continuă dezvoltare și modificare.

Vă dorim succes data viitoare când vă depuneți dosarul sau candidatura – știm că limba română se dovedește aici mai complicată, dar „a aplica” la facultate sau pentru o funcție nu există în limba română. Deși termenul englez to apply este folosit corect într-un astfel de context.  Puteți însă să aplicați aceste sfaturi data viitoare, pentru că a aplica înseamnă și a folosi, a întrebuința.

Un ultim sfat – dacă vi s-a părut interesant, distribuiți acest articol. Însă nu îl „partajați”. Nu ați dori să aveți de-a face cu tribunalul în această acțiune. Aflați că verbul a partaja are sens numai în domeniul juridic.

Rețineți! În limba română niciodată nu „partajăm locația”.

 

 

Read More